1984

E anul de grație 1984 și sînt în primul an de liceu. E o minunăție de iarnă, cu zăpadă multă și frig. În casă e cam la fel ca afară, mai puțin zăpada. E drept că s-ar putea chiar, cu puțină ambiție, să ne dăm pe gheață. De fiecare dată cînd face mama ciorbă se face o pojghiță de gheață pe pereți în mai puțin de trei ore. Norocul nostru e că sîntem săraci cu spume și nu avem patine, iar mama nu ne lasă cu pantofi în casă.

Cresc destul de repede și nu prea mai am haine. De fapt, niciodată nu am avut prea multe. Și, la drept vorbind, chiar dacă am avea bani, tot nu ar fi mai nimic de cumpărat din magazine. Tata are o haină de piele mai veche. Îmi este, desigur, mare,  dar o port cu entuziasm. Nu de alta, dar e cel mai călduros lucru pe care îl avem în casă, în afară de pisică. 

Nini avea o părere foarte bună despre tata și explica oricui în sat cît de puuu… organ era soțul mamei. Ca orice adolescent cu experiență, m-am gîndit că, dacă tot port pielea lui taică-miu, era bine să fi fost de dimensiuni mai mici. Poate, cine știe, cu puțină frecare a pielii ar fi putut ajunge la dimensiunea potrivită.

Sistemele electrice nu funcționează și atît tata, cît și colegii lui stau pe copertina de la gară și se uită cu binoclul după trenurile care intră în stație. Bineînțeles, asta cere o suplimentare serioasă a cantităților – deja enorme – de alcool consumate în blocul nostru de ceferiști.

Drept consecință, tata e anesteziat continuu, așa că nu pare să aibă nevoie de extra-căldură de la haine. Dorm în același pat cu maica-mea și apreciem vizita oricărui/oricărei văr/verișoare de dimensiuni mici care poate contribui la aportul de căldură necesară în timpul nopții.

La școală stau strategic în ultima bancă din clasă, împreună cu Laur. El e cel mai înalt și eu cel mai negru, dar e de bine. Cuierul este chiar în spate și, cu toate cojoacele în capul nostru, nu ne este frig și avem cîteva ore la care putem să moțăim liniștiți, ascunși în paltoane. 

Avem o profă de franceză căreia îi place să citească cu voce tare și, cum ora ei este prima, răspund prezent și apoi moțăi cu entuziasm. Spre deosebire de acasă, în clasă e cald și tanti citește drăguțel în franceză. Adorm, îngropat în paltoane. Paltonul Danei, frumusețea clasei, miroase super.

Am o zi bună: Laur își împarte, ca de obicei, mîncarea cu mine. Și au eugenii bune la chioșcul școlii! Așa că simt că am burta plină, lucru care nu se întîmplă prea des.

Pe drumul înapoi spre casă, leucoplastul cu care mi-am acoperit gaura din pantofi cedează și ajung acasă cu picioarele ude și înghețate. Mănînc niște pîine prăjită cu margarină și o tai afară șparlindu-i ghetele lui taică-miu, care oricum e beat frînt și doarme. 

Se construiește în draci în jurul blocului nostru – se face o autostradă. E și zîna blondă afară, așa că mă simt fericit. Alergăm ca niște căpiați și Nuțu reușește să cadă în canalul descoperit din mijlocul viitoarei străzi. Nuțu e un îngîmfat, iar mă-sa e o prințesă, așa că piticuții mei sînt fericiți. În mod firesc, îl conducem toată gașca pe Nuțu spre casă, într-un simulacru de procesiune funerară. Săracul, a reușit să intre cu totul în căcat. Era îmbrăcat în trening nou, cu hanorac și fes albe. 

Ajungem. Sună la ușă. 

Iese mă-sa. Îl vede, se sperie și închide ușa. Durează cam trei-patru secunde pînă cînd revine mă-sa. Îl tratează ca și cum ar fi material radioactiv, ghidîndu‑l de la distanță cum să intre în casă. Nu ne lasă să intrăm și noi în apartament, să vedem ce se întîmplă. Mirela o întreabă politicoasă dacă îl va bate. Mă-sa se uită la noi cu același drag cu care se uită maică-mea cînd e tata mangă și pișat pe el, așa că decid să o tai repejor.

Mă duc fericit acasă și îi povestesc maică-mii. E obosită rău și are mult prea multe de făcut pentru a înțelege ce îi spun eu printre hăhăituri. În mod straniu, avem apă caldă și caloriferele sînt aproape calde. Mama a făcut plăcintă cu mere și miroase a basm în casă. 

A fost probabil cea mai bună zi din iarna lui 1984.

În ultimele cîteva săptămîni, simt că alerg ca un căpiat. Am înțeles că, în ciuda faptului că muncesc cît rezist de mult și că îmi doresc să fac cît mai multe lucruri bune, e plin de canale descoperite și că e foarte probabil să înțeleg pe pielea proprie cam cum s-a simțit Nuțu cînd a aterizat în căcat.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.