Oui!

8 octombrie 2014   EDITORIALE ȘI OPINII

O neobişnuită şi mai puţin cunoscută carte (apărută şi la noi în România – în 2005 la Editura „Est“, editură dispărută între timp, din motive pe care n-am reuşit să le aflu) reuneşte sub titlul de mai sus cele mai importante scrieri (eseuri?) ale lui Salvador Dalí răspîndite de-a lungul a peste 50 de ani (1927 – 1978), prin presa culturală a vremii (la Paris, New York, Barcelona, Bruxelles etc.), considerate de majoritatea criticilor (dar ce este mai important, de autorul însuşi) drept esenţiale pentru înţelegerea Suprarealismului, aşa cum a fost el gîndit de autor. Dincolo de „delirul“ aristocratic, sibaritic şi rebarbativ care domină aproape fiecare pagină a acestei lucrări explozive, am putut distinge, după mai multe recitiri, desigur, o idee care ar putea fi utilă şi aici la noi, în România, cu atît mai mult cu cît este de aşteptat ca, cel puţin pînă la 16 noiembrie curent, psihicul nostru – al dilematicilor care vor să-şi înţeleagă ţara şi pe cei care vor să o conducă şi, pe deasupra, să mai meargă şi la vot – să fie supus unor solicitări mult mai severe decît în mod curent. Este vorba despre ideea de discreditare a realităţii.

Cînd în iunie 2013 un ministru al Guvernului României susţinea public că modelul de disciplină german este nepotrivit pentru ţara noastră (lăsînd astfel să se înţeleagă că există mai multe tipuri de disciplină, dintre care unele acceptabile, iar altele nu), singura reacţie notabilă care s-a făcut auzită public la această gogomănie monumentală a venit nu din mediul intelectual (acolo unde, într-o ţară normală, s-ar fi găsit cu uşurinţă măcar un individ care să răspundă, la fel de public, că, potrivit aceleiaşi mentalităţi, poate că nici maşinile germane, nici şvaizerul sau ceasurile elveţiene, nici vinul franţuzesc, nici lalelele olandeze nu au ce căuta la noi în ţară pentru că, nu-i aşa, le avem noi pe-ale noastre), ci (lamentabil) din partea şefului direct, adică a unui prim-ministru preocupat, ca orice politician, nu de respectarea unui principiu, ci de nevoia josnică (minable) de a-şi înţepa partenerul de guvernare.

Acest lucru se întîmplă pentru că, aşa cum Salvador Dalí atrăgea atenţia încă din anii ’30 ai secolului trecut, artiştilor şi intelectualilor moderni li se pune cu obstinaţie pe masă (iar majoritatea lor o înghit cu evlavie şi apoi o regurgitează în faţa discipolilor, aşteptînd răbdători ca aceştia să o înghită, la rîndul lor), incontinuu şi fără nici un scrupul, de ani şi ani de zile, aceeaşi şi aceeaşi academică şi diversionistă „supă de estetică abstractă, care în realitate este mai rea chiar şi decît supele cu tăiţei răcite şi îngrozitor de sordide ale neotomismului, de care nu vor să se apropie nici chiar pisicile cele mai convulsiv înfometate“ – aşa cum se exprimă pictorul-scriitor în cartea menţionată.

De asemenea, aceasta se întîmplă şi pentru că „Intuiţia logică şi pură (...) a fost dată afară pe rînd din casele tuturor ştiinţelor particulare şi a sfîrşit prin a deveni în zilele noastre Prostituţia pură, căci o vedem cum îşi dezvăluie ultimele ei farmece şi ultimele ei agitaţii în casa de toleranţă a lumii artistice şi literare.“ (op. cit.)

Pentru a înţelege conceptul de „discreditare a realităţii“, ar trebui, de exemplu, să ne imaginăm cum, invitat la un respectabil talk-show de televiziune, pentru a analiza împreună cu ministrul respectiv declaraţia acestuia referitoare la disciplina germană, un intelectual cu pretenţii de persoană publică (dar viu), în timp ce ascultă cu atenţie „argumentaţia“ ministrului, se ridică majestuos de pe scaun, se apropie de acesta şi, fără nici un alt comentariu, îi aşază pe cap, în direct, un îmbietor, aburind cotlet de berbecuţ la grătar sau o omletă cu verdeţuri, pregătită cu minuţiozitate în prealabil chiar de el, după o reţetă tradiţională. Cu riscul, bineînţeles, de a scandaliza moderatorul preocupat, ca toţi moderatorii de la noi, de decenţa şi obiectivitatea emisiunilor pe care le realizează spre binele şi iluminarea electoratului.

(Un alt exemplu de discreditare a realităţii – mai puţin ofensiv, dar corect din punct de vedere tehnic – este rubrica „Cu ochii în 3,14“ din Dilema veche. Deci se poate!) Ş

i cred că nu se va putea niciodată insista suficient asupra diferenţei fundamentale care există între strălucirea ideii de „discreditare a realităţii“, aşa cum este ea gîndită, prezentată şi argumentată de Dalí, şi izul fetid de alcool măsluit, pe jumătate asimilat – pe jumătate regurgitat, al celei de „negare a realităţii“, caracteristic multor pseudoartişti şi pseudointelectuali autohtoni, precum şi cîrciumilor din multe sate ale României, acolo unde, nenumăraţi nemernici îşi ascund, an de an, obnubilarea, aşteptînd ca altcineva, mereu altcineva să pună mîna pe lopată pentru a le desfunda uliţele, în vremea marilor zăpezi.

Pe parcursul vieţii, Dalí a repetat ani la rînd, din păcate fără prea mare rezonanţă la public, acest avertisment: „Pictura este doar faţa vizibilă a icebergului gîndirii mele.“ Citiţi-l (oriunde l-aţi găsi) şi veţi vedea că vorbea serios.

Mai multe