Ofertă limitată pentru dictatorii cumsecade

Hotărît lucru, dictatorii nu prea ştiu să iasă din scenă. E drept că asta face parte din dificultăţile jobului. La politicienii democraţi, cu mandat limitat în timp, ieşirea e uşoară: poftim, domnule viitor preşedinte, cheile, cartela şi parola, hai pa, mă duc în vacanţă! La dictatori e mult mai complicat. E o meserie periculoasă, iar rata de puneri la zid, otrăviri, tăiat capete, linşat etc. e nesănătos de mare, deci dacă nu ai un motiv bun (salvat patria, schimbat lumea şi alte d-astea), mai bine nu te bagi la aşa ceva. 

Părea că începuse bine. Funcţia de „dictator“ s-a inventat la romani şi vreo 400 de ani a fost de bine, adică puteai liniştit să te recomanzi „Gigel Maximus, dictator“ că nu strîmba nimeni din nas. Dictatorii aveau puterea supremă numai pe o perioadă limitată şi doar pentru a rezolva o criză. Un anume Sylla a rezolvat o criză pe care tot el o provocase, un război civil, prin procedeul proscripţiei: adică adversarii, criticii, ziariştii şi în general tot cei care îl enervau erau trecuţi pe nişte liste publice şi cine venea cu capetele lor primea o răsplată. Simplu. Doar că, după ce trecuse criza, Sylla nu se mai dădea dus. Aşa s-a stricat funcţia dictaturii. După o vreme în care toţi tremurau de frica sa, s-a întîmplat neprevăzutul: Sylla s-a dat totuşi dus. Ba chiar cu ceva stil. Zice Appian în Războaiele civile: „Se spune că atunci cînd şi-a dat demisia din funcţia de dictator, ar fi spus înaintea adunării poporului că va da socoteală de faptele sale, dacă cineva o va cere. Apoi, poruncind să se depună fasciile şi securile, a concediat garda sa personală şi singur, înconjurat numai de prietenii săi, a străbătut mijlocul oraşului sub privirile mulţimii înspăimîntate. Odată, pe cînd Sylla se ducea acasă, un tînăr îl copleşi cu mustrări şi, cum nimeni nu-l împiedica, el prinse curaj şi, tot înjurîndu-l, ajunse pînă la casa lui Sylla. Iar Sylla, care era aprig la mînie faţă chiar de cei mai de seamă bărbaţi de stat şi cetăţi, suferi în tăcere insultele tînărului. Intrînd, el spuse doar atît, fie din înţelegere, fie făcînd la întîmplare o profeţie cu privire la viitor: acest tînăr va face ca nici un dictator să nu mai abdice din funcţiunea sa (...). După aceea, el a trăit retras la ţară, pe proprietatea sa de la Cumae, în Italia, iar acolo, în singurătate, se ocupa de pescuit şi vînătoare“.

 Aşa zice Appian, care se şi miră cum de putea Sylla să pescuiască liniştit după ce omorîse vreo 10.000 de adversari, în războiul civil, şi 90 de senatori, dintre care 15 foşti consuli. Acest Sylla a fost toată viaţa un norocos, aşa că a murit de moarte bună, pare-se ceva răceală, care pe vremea aceea, cînd oamenii trăiau fericiţi, nestricaţi de E-uri şi tehnologie, se lăsa destul de des cu deces. 

Iar vorbele lui au fost profetice: dacă orice amărît te poate lua la rost, nu face să te dai dus din funcţia de dictator. Asta a priceput unul dintre cei care se ascundeau de mînia lui Sylla, un tinerel pe nume Caius Caesar, ajuns mai tîrziu dictator, dar ieşit din scenă mai puţin plăcut, ştiţi faza cu „Şi tu, Brutus?!“. 

După el, Octavian a lansat moda că eşti împărat pînă mori, de moarte bună, dar mai degrabă nu. Sărim vreo 200 de ani, pînă la Diocleţian. Care fiind el împărat vreo 20 de ani, la un moment dat a obosit. Şi-a chemat trupele, fiii şi co-împăraţii (inventase un sistem deştept prin care împărţise imperiul în patru, ca să evite războaiele civile) şi le-a spus că el se apucă de grădinărit, ceea ce a şi făcut după ce s-a închis în palatul său de la Adriatică. Data viitoare cînd vă duceţi la bronzat în Croaţia, daţi o fugă pe la Split şi vedeţi palatului omului, e foarte interesant chiar şi aşa, ruină. Dar Diocleţian nu a fost norocos defel. Sistemul lui cu patru împăraţi s-a prăbuşit imediat, au început războaiele civile şi măcelurile, la un moment dat poporul şi armata l-au rugat să revină, dar el le-a spus că nici nu se gîndeşte. A murit autoizolat de un imperiu care se prăbuşea, unii zic că s-ar fi sinucis de nervi. A avut proasta inspiraţie să-i persecute pe creştini, deci memoria lui e cam şifonată, iar faptul că e singurul împărat roman care şi-a dat demisia nu l-a ajutat în nici un fel. 

De ce vă plictisesc cu detaliile astea istorice dacă nici măcar nu sînt Cioroianu? Pentru că mă uit la dictatorii zilei ce greu se dau duşi. Cînd scriu asta, Gaddafi rezistă prin măcel. Iar CNN tocmai a anunţat că procurorul general al Egiptului i-a impus lui Mubarak restricţii de călătorie în afara ţării şi a cerut să-i fie îngheţate conturile. Ironia sorţii: acum trei săptămîni toată lumea îl ruga să plece din ţară, acum nu îi mai dau voie să plece din ţară. 

Nu avem un sistem prin care să-i stimulăm pe dictatori să se dea duşi. Ba dimpotrivă, avem multe stimulente prin care îi facem să stea cît mai mult în funcţie, chiar cu măceluri şi războaie. Pinochet e unul dintre ăia care au plecat de bunăvoie. A făcut omul un referendum, convins că poporul îl iubeşte. În modul cu totul bizar pentru un referendum organizat de un dictator, nu a ieşit bine. Aşa că s-a retras, dar a rămas şeful armatei. Încet-încet a fost scos pe tuşă, iar cînd nu mai avea putere a fost plimbat prin tribunale, pînă a murit. Şahul Pahlavi al Iranului a plecat de bunăvoie. Bine, bunăvoia e relativă cînd ai milioane de oameni pe străzi, dar şahul ar mai fi putut rezista dacă dădea ordin armatei să tragă. Nu a dat, a plecat. Şi a tot hălăduit prin diverse ţări, rugat din cînd în cînd politicos să plece pentru că încurca relaţiile cu noul regim iranian. SUA l-au primit, în ultimă instanţă, pentru a se trata de cancer, cînd deja era prea tîrziu, dar asta nu i-a împiedicat pe tinerii furioşi de la Teheran să ia cu asalt ambasada americană, de unde criza ostaticilor. 

Nu mai dau exemple, deşi mai am. Cred că putem trage liniştiţi concluzia că Sylla a fost o excepţie şi meseria de fost dictator nu e una plăcută. Ceea ce e păcat, pentru că, poate dacă am avea un sistem prin care să le asigurăm imunitate şi o bătrîneţe liniştită, am scuti lumea de multă vărsare de sînge, revoluţii şi nervi inutili. Acum cîţiva ani, am citit de un premiu creat de o fundaţie. Un premiu mare, milioane de dolari, nu mai ţin minte exact cîte, dar destul cît să fii un om bogat. Premiul se dădea preşedinţilor africani care renunţau de bunăvoie la putere atunci cînd li se termina mandatul. Africa era un continent atît de nenorocit încît era o raritate ca cineva să plece de la putere la termen. Aşa că fundaţia respectivă se gîndise la un stimulent: eşti preşedinte african democrat, pleci de bunăvoie, nu ai de ce să regreţi, nu vei muri sărac. De ce nu am face aşa ceva şi pentru dictatori? Bine, nu bani, că nu asta le lipseşte lor. Le lipsesc liniştea şi imunitatea. Şi poate îi îndemnăm şi ca, dacă tot au ajuns dictatori, măcar să fie cumsecade cît stau în funcţie (adică pentru unii ca Hitler sau Amin nu s-ar aplica, dar nu toţi dictatorii sînt ca ei). Mă gîndesc la un anunţ de genul: „Dragi actuali şi viitori dictatori, vă facem o propunere, fiţi dvs. nişte dictatori cumsecade, nu omorîţi oameni aiurea, fiţi chibzuiţi, iar cînd simţiţi că vi se cam apropie ceasul, fie că e revoluţie, lovitură de stat sau doar vă plictisiţi, noi vă punem la dispoziţie o vilă pe o insulă oarecare, unde nu vă va deranja nimeni şi unde puteţi juca table cu alţi dictatori cumsecade retraşi de bunăvoie. Dar grăbiţi-vă, promoţia e limitată!“. Ce ziceţi, ar merge?