O carte altfel. Banală ca un talk-show

Am încheiat ultima carte a lui Lucian Boia cu o stare de nervi şi dezamăgire. E vorba despre De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). M-am simţit aproape abuzat de autor. Cînd am terminat-o, a fost ca pe vremuri, cînd aveam televizor şi îl închideam cu senzaţia că mi s-au aruncat în cap mizerii, isterii şi vorbărie. Nu că Boia ar fi scris mizerii. Dar vorbărie a pus în carte, ca şi o mulţime de clişee.

A scris o carte la nervi, se vede că a fost furios, că a simţit nevoia să se descarce. Şi ne-a aruncat nouă în cap această furie. De asta spun că m-am simţit aproape abuzat. Cărţile nu se scriu la nervi dacă eşti Lucian Boia. Îmi amintesc cu cîtă plăcere am citit celelalte cărţi recente ale sale, cea despre germanofili şi cea despre evoluţia intelectualilor români din 1930 pînă după instaurarea comunismului. Aflam ceva, rămîneam cu informaţii şi cu interpretări legate de informaţii. Din asta nu rămîi decît cu furia autorului. Şi, dacă i-ai citit cărţile precedente, nu rămîi cu aproape nici o informaţie în plus, reia idei deja scrise, doar că le-a scurtat şi le-a pus într-o formă nervoasă. Lucian Boia a scris o carte de terapie pentru el însuşi.

După ce am citit-o, am rămas cu dilema asta despre titlu – România altfel. Altfel decît cine sau decît ce? Am auzit de la cineva apropiat (tot dezamăgit de carte, dar nu enervat ca mine) şi o interpretare la modul următor: Boia zice că România e altfel decît ne-o imaginăm în istoriografia noastră triumfalistă. Deci, ar fi altfel decît ne place să o credem. Altfel decît o predăm copiilor la şcoală. Ar fi fost bine să fie aşa cum interpretează cunoştinţa mea. Ar fi fost acelaşi Boia – istoricul pus pe dărîmarea miturilor istorice. Dar nu asta zice Boia în carte.

Povestea asta cu miturile şi cu dărîmarea lor a fost mereu pe muchie de cuţit. Nu e o treabă uşoară. Toate naţiunile au mituri istorice şi fondatoare. Şi aproape toate (cel puţin cele din Europa) au început, la un moment dat, un proces de maturizare care presupune şi o distanţă critică faţă de aceste mituri. Lucian Boia era necesar dezbaterii publice şi a fost mereu un modernist: o naţiune matură este aceea care nu mai are nevoie să inventeze mituri pentru a-şi păstra coeziunea. Atunci cînd Bălcescu a redescoperit figura medievală a lui Mihai Viteazul şi l-a proclamat precursorul unirii, naţiunea română se inventa pe măsură ce îşi inventa miturile. Boia are dreptate cînd spune că naţiunea română e o invenţie de secol XIX. Atunci era nevoie de aşa ceva, toate naţiunile europene au trecut prin acea etapă. Astăzi, românii nu mai au nevoie de aşa ceva – sau unii români mai au, alţii nu mai au. Dezbaterea în sine e semn de maturizare. Dar am presupus mereu că asta se subînţelege din ce scria Boia – anume că e pornit împotriva unor mituri şi că pledează pentru o stare neutră faţă de ele: miturile sînt mituri şi atît, le deconstruieşti şi le laşi în pace. Dacă te apuci să le urăşti, atunci sari de cealaltă parte a muchiei de cuţit. Iar în cartea asta, Boia a sărit de cealaltă parte, nu doar în legătură cu miturile, ci cu naţiunea însăşi.

Boia propagă un nou mit. Un contra-mit, dar tot un mit. Noul mit spune că românii sînt cel mai varză neam posibil. România din cartea asta e o ţară cu totul şi cu totul specială. E o ţară excepţională. Doar că e cu totul şi cu totul specială în rău. E o ţară excepţional de proastă, de rea şi de nereuşită. Aşa a fost dintotdeauna, aşa este şi acum. Paradoxal este că logica e la fel de defectă ca a miturilor vechi cu care Boia s-a luptat în restul cărţilor sale: România de acolo era unică, excepţională, urmaşa pură a romanilor şi a dacilor, pavăza creştinătăţii, insula latină într-o mare slavă, singura păstrătoare a independenţei continue în această parte a Europei, victorioasă permanent împotriva turcilor, ungurilor, ruşilor, nemţilor, doar pe americani nu am apucat să-i batem. Boia a dezmembrat sau a nuanţat toate aceste imagini, în cărţile sale. Şi bine a făcut. Acum el oferă legitimitate unei noi vulgate istorice: România e cea mai naşpa ţară. A fost la margine mereu. Încă de la romani şi de la greci. Pînă şi bulgarii au fost mereu şi sînt peste noi. De fapt, bulgarii sînt peste noi prin carte în diverse momente cînd e convenabil să fie amintiţi, în rest nu prea apar. Am un amic la Sofia care va rîde grozav cînd va citi cartea (de altfel, acum cîţiva ani, el mi-a spus că auzise de Boia, că e un istoric grozav, parcă i se şi tradusese ceva în bulgară). Occidentalizarea a fost doar o modă şi ne-am apucat brusc să-i iubim pe francezi şi să fim ostili faţă de ruşi şi de greci, zice Boia. Chestia asta e aruncată în două fraze, pare că pe aici trăiau nişte isterici care se amorezează la modul tembel de unii şi se apucă să-i urască degeaba pe alţii. Prea facil. De fapt, o competiţie politică îndelungată între greci şi boierii pămînteni a dus la acea ostilitate. Iar în ce-i priveşte pe ruşi, au trecut de la rolul de salvatori la rolul de vecini care stîrnesc groază după cîteva ocupaţii militare în care s-au comportat infect cu populaţia – a se vedea memoriile lui Radu Rosetti publicate tot de Humanitas unde se descrie pe larg schimbarea de atitudine faţă de Rusia. E doar un exemplu pentru modul în care Boia aruncă la coş o chestiune complicată şi o întoarce în două fraze ca să pară că românii sînt scrîntiţi. Desigur că e mai uşor să te amorezezi de francezi cînd aceştia sînt departe, cînd cultura lor domină toată Europa şi cînd împăratul lor intervine în momente-cheie în favoarea ta, în faţa altor mari puteri europene. Întrebarea corectă aici este: sînt românii un popor altfel, sau aşa ar fi reacţionat orice alt popor dacă avea de ales între unii cu care se bate pentru funcţii, alţii care îl cuceresc şi se poartă urît şi alţii care sînt departe şi binevoitori? Ce ar fi făcut englezii sau argentinienii în aceleaşi condiţii istorice?

Şi aici ajung la problema principală a cărţii: cu cine ne comparăm? E adevărat, românii şi România stau prost în clasamentele statistice ale Uniunii Europene. Stăteau prost în clasamentele europene înainte de Primul Război Mondial, în perioada interbelică (pe care Boia o atacă pe drept cuvînt, dar o mai făcuse în alte cărţi, nimic nou acolo), în timpul comunismului şi după comunism. Istoricul comite aceeaşi greşeală pe care o reproşează românilor ca atare: obsesia Occidentului. Dacă ne comparăm doar cu Franţa şi Germania, vom pica prost. Dar de ce numai cu ăştia? Sîntem o ţară est-europeană. Nu ar fi relevant să vedem cum stăm şi faţă de Serbia, Albania, Ucraina, Republica Moldova? Comparaţia cu Bulgaria este adusă în discuţie numai cînd se găseşte ceva la care stăm mai prost decît ei. Dacă vrea să pună România în context comparativ, Boia ar trebui să definească clar ce compară şi apoi să prindă tabloul de ansamblu.

Nu vreau să spun că România e grozavă. Spun doar că România e banală. E o ţară banală pentru regiunea noastră. Cu probleme structurale grave, moştenite din interbelic şi apoi din comunism. Comparaţia cu Germania nu ajută la nimic. Comparaţia relevantă ar fi cu România din trecut şi România faţă de ţările comparabile. Dar Boia nu compară la modul serios, are numai o serie de idiosincrazii pe care le trece în revistă. Şi astfel construieşte mitul „România excepţională“. Excepţional de proastă, de înapoiată, de laşă, de mincinoasă etc. Boia ia imaginea idilică a României pe care o visa Bălcescu – imaginaţi-vă doamna cu ie şi tricolor pictată de evreul patriot român Rosenthal în România revoluţionară –, o dă jos de pe piedestal şi îi dă şuturi în gură pentru că nu se ridică la nivelul pretenţiilor sale.

Cele mai iritante sînt cîteva expresii de un clişeism perfect. Dezertarea intelectualilor în faţa comunismului e o „comedie tipic românească“ (p. 68). Frauda electorală e „inevitabilă probabil la români“ (p. 85), iar „românului nu-i pasă de celălalt“ (p. 97). Cum adică „tipic“ românească? A studiat Boia ce s-a întîmplat cu intelectualii din Albania? Cu cei din Bulgaria sau Serbia? Aş putea paria că există scriitori ucraineni care se plîng de diverse chestii că sînt tipic ucrainene. Alina Mungiu Pippidi a ironizat bine ideea cărţii în România liberă, dînd titlul „De ce este Ruanda altfel?“. Boia întoarce excepţionalismul românesc pe dos aşa cum întorci o şosetă: sîntem unici, numai nouă ni se poate întîmpla.

Sînt în carte multe pasaje binevenite şi de bun-simţ luate separat – de pildă, cele despre laşitatea Bisericii Ortodoxe în timpul comunismului sau despre ipocrizia Academiei Române care s-a reinventat virgină după 1989, excluzînd-o doar pe Elena Ceauşescu. Doar că astea le ştiam deja, pe cele mai multe din alte cărţi, excelente, ale lui Boia. Problema e că această cărţulie nu face decît să interpreteze mizerabilist fapte disparate, astfel încît să legitimeze acest mit negativ anunţat încă din titlu: România e altfel, e excepţională în rău. Şi după ce îi dă şuturi în gură ca un birjar supărat că gloaba nu e Mercedes, Boia se plînge că „Există un fel de «ruşine» de a fi român (deşi, dacă ar fi ceva ruşinos, este tocmai această «ruşine»“ (p. 100). Păi, de ce nu ar exista această ruşine, după tot ce spune Boia în carte? Tocmai că această carte, care e deja populară, contribuie la ruşinea respectivă, o alimentează. Boia e parte a problemei, nu parte a soluţiei.

Şi dacă ar fi fost numai partea istorică ar fi fost oarecum natural. Istoricul trece în 90 de pagini prin istoria noastră şi o găseşte bună de aruncat la gunoi. Ok, exagerat, dar încă în temă. Problema e că ultima treime a cărţii e despre toate şi despre nimic. Totul îl enervează în România. Plagiatul lui Ponta şi prezidenţialismul lui Băsescu. Manelele. Taximetriştii de la Otopeni. Romii pentru că şi-au zis „romi“. Frunza care a ajuns brand de ţară. Te întrebi: dom’le, dar despre ce e vorba în cartea asta? Şi autorul continuă neabătut: românii sînt apatici, sistemul de educaţie e o fraudă de la un cap la altul, rata de absorbţie a fondurilor europene e catastrofală (aici, la fonduri UE, compară mere cu pere ca să se potrivească cu teoria). Din nou, poate fiecare aspect în parte e discutabil. Dar care e ideea de fond? Revedeţi lista de teme pe care Boia le aruncă în treacăt. Cu concluzia: sîntem ultimii oameni. Dar, totuşi, de ce aveţi neruşinarea să vă fie ruşine că sînteţi români?

Ziceam mai sus că Boia legitimează un mit care circulă. Acum, scriind recenzia, mi-am dat seama de ce mi-a lăsat impresia de vorbărie de televizor. Pentru că ultima parte a cărţii chiar este o lungă vorbărie de talk-show. „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul“ – asta e fraza ineptă a unuia de la televizor, care a prins la public. Ideile astea că România e cea mai XXX ţară de pe Pămînt circulă, sînt o banalitate. Publicul urban, clasa de mijloc gustă autoflagelarea asta. E enervat de diverse chestii şi are nevoie de o interpretare holistă. E şi comod: nu fac nimic, stau în fotoliu şi mă plîng, că oricum sîntem cei mai XXX, ţara asta nu mă merită. Ideea că sîntem o ţară banală, cu problemele banale ale regiunii le pare absurdă. Trebuie să fie speciali. Şi dacă nu mai sînt speciali în bun, măcar să fie speciali în rău. Clişeele pozitive se cer înlocuite cu altele, negative. De fapt, nu ideile în sine din carte m-au enervat, ci că e Boia cel care scrie aşa. Cam cum vorbeşte Mircea Badea.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE