Niște întîlniri

♦ În avionul Bruxelles – Bucureşti, aveam locul lîngă o doamnă de etnie romă, după cum arătau fustele şi basmaua. Părea încurcată şi pierdută în peisaj. După ce s-au urcat toţi, am rugat-o politicos (a făcut nişte ochi mari cînd i-am spus „doamnă“) să se mute pe locul liber de la fereastră, ca să nu stăm înghesuiţi. Mi-a replicat foarte serios: „Domnu’, nu se poate, pe mine m-au adus aici cu poliţia, aici mi-au zis să stau, aici stau“. Am învăţat-o cum se leagă centura şi alte nimicuri utile, am învăţat cum e cu căminele-puşcărie din Belgia. M-a întrebat ce căutam la Bruxelles – am prezentat la o audiere publică în Parlamentul European raportul nostru despre eficienţa monitorizării pe justiţie şi am transmis mesajul că monitorizarea trebuie să continue, dar cum nu era locul pentru aşa explicaţii, am zis doar că eram cu treburi. Dar dumneavoastră? „Păi, nu am apucat să fac nimic, o juma de oră am vizitat şi ne-au ridicat, cică cerşeam.“ Fusese deci ridicată cum ajunsese, ţinută zece zile într-un centru de tranzit – „toate rasele era acolo, să vedeţi cîţi negri“ –, apoi pusă în avion cu un bilet de expulzare. Se pare că va merge în Italia, poliţiştii din Belgia sînt prea scîrboşi. M-a întrebat dacă poate merge la Mediaş cu biletul de expulzare, dar acolo nu scria decît preţul avionului, 560 de euro – „Aoleo, atîta scrie? Mai bine mi-i dădea mie şi veneam cu autobuzu’“. M-am simţit prost cînd am fost serviţi şi eu am cerut vin, ea – o bere, dar stewardesa i-a replicat că pe ea nu o poate servi cu alcool, aşa e ordinul. Am băut vinul cu noduri. Ca o ironie a sorţii, în acelaşi avion era şi generalul Tutilescu, omul care se ocupă de integrarea în Schengen. Voiam să o îndrum pe Gara de Nord, dar la ieşirea din avion o aşteptau doi gabori care au început să zbiere la ea, părea un fel de ritual de primire. 

♦ La Chişinău – Muzeul de Istorie din centrul oraşului. La parter, o sală imensă, cu o dioramă. Pe perete e o pictură foarte mare, cu tancuri, artilerie, căruţe, soldaţi – o devălmăşie din care nu se înţelege mare lucru, decît că se luptă aprig. În josul picturii, imaginea se prelungeşte, iese spre vizitator, cu şanţuri artificiale, piese de artilerie reale etc. Un tablou monumental – are 500 de metri pătraţi.

Explicaţiile sînt pur tehnice: se numeşte diorama Operaţia Iaşi-Chişinău 1944, a fost începută în 1986 şi terminată în 1990. Cine cu cine se bate şi cine cîştigă nu e clar deloc. 1990 – prost an să termini o lucrare monumentală dedicată spargerii frontului de către URSS. Pe peretele opus, fotografii şi acte de identitate ale unor ofiţeri sovietici, cei care conduceau operaţiunea. Abia aşa înţelegi cine cîştiga bătălia respectivă. Toată sala are aşa un aer că oamenii nu prea ştiu ce să facă acum cu ea. E mare, e cu război, dar nu explică exact cine cu cine se lupta, trebuie să deduci tu. Cum ieşi din sala respectivă, faci cîţiva paşi şi treci într-o expoziţie temporară (eu am văzut-o acum două luni, nu ştiu dacă mai este): „Destine încarcerate“. E despre deportările în Siberia. 

Rînduri-rînduri de fotografii şi picturi: oameni luaţi peste noapte de acasă şi duşi în Siberia. În mijloc, reproducere a unui gard de sîrmă ghimpată dintr-un lagăr siberian. Explicaţiile de la fotografii sînt parcă istorii prea scurte pentru grozăvii: „Un grup de basarabeni de Paştele Blajinilor, la mormintele celor dragi. Or. Buratino, r-nul Şadrinsk, reg. Kurgan, 1952“; „Constantin şi Aculina Cuculescu, originari din s. Vatici, Orhei, deportaţi împreună cu copiii în reg. Irkutsk (1949)“ etc. etc. Scrisori trimise acasă din Siberia, unele scrise pe coji de mesteacăn. Întîlnirea e ambiguă: eroii din dioramă i-au „eliberat“ pe oamenii ăştia, pentru a fi apoi deportaţi. Diorama cu explicaţie ambiguă rămîne, e un dat; la doi paşi de ea expoziţia temporară despre deportaţi e parcă un strigăt de protest. Merg săptămîna viitoare din nou la Chişinău, vreau să intru iar la muzeu, doar pentru a vedea dacă vecinătatea asta bizară mai există. 

♦ Transportul de la aeroport în oraş e peste tot un indicator de modernitate. Oraşele dezvoltate fac transportul uşor, lejer şi ieftin pentru străini. Oraşele nedezvoltate fac transportul uşor, lejer şi ieftin doar pentru insideri – localnici sau călători frecvenţi. Pentru ceilalţi, e mereu o capcană, un stres, o hărţuială. La Chişinău, şoferii de taxi te iau de la ieşire, îţi oferă serviciile, preţul nu e clar, trebuie negociat. La Berlin, taxiurile stau aliniate în faţă, şoferii stau în maşini şi pleacă doar în ordinea stabilită, dacă nu vrei taxi, un tip care ştie engleză se plimbă pe acolo şi îţi explică cum ajungi la autobuz, îţi oferă o hartă a oraşului, nu acceptă bani pentru ea. În linii mari, cam asta e situaţia în capitalele europene: lejer, uşor, mai multe opţiuni în funcţie de cîţi bani ai chef să dai. Indicatoarele sînt clare, te uiţi pe Internet, apoi te prinzi singur cum ajungi la tren, autobuz sau taxi. Cum e la Bucureşti? Urmăresc fenomenul de vreo cinci ani, e pentru mine o tranziţie în mic, o încercare de modernizare care mişcă cîte ceva, dar nu complet, nu definitiv. La început era ca la Chişinău: taxiuri de-a valma, şoferii sar pe tine, nu ai alternativă la ei, preţuri variabile în funcţie de cum eşti îmbrăcat, trebuie să cazi la pace. Apoi, Miron Mitrea a încercat să facă ordine. Şoferii de taxi din Bucureşti îţi spuneau că acel contract a fost o şpagă a lui Mitrea: doar o singură firmă, cu un singur tip de maşini, cu preţ mai mare decît cel din oraş. Pentru cineva care nu vrea bătăi de cap era totuşi o soluţie, taxiurile oficiale erau anunţate în aeroport (într-o vreme puteai chiar plăti cursa înainte cu cardul, din aeroport), preţul era mare pentru România (3,5 lei/km), dar mai ieftin decît la Berlin. Mă enerva însă ideea în sine de a plăti mai mult doar pentru că era cursă de la aeroport – genul acesta de discriminare pentru cei care vin de „afară“, aşa că le-am evitat mereu. Aici intervine logica de insider / outsider, care totuşi plasează Bucureştiul între oraşele subdezvoltate la acest indicator (Varşovia a făcut saltul afară din categorie, Sofia nu). Insiderii cu experienţă cheamă taxiuri la preţul normal din oraş –  maşinile vin la ieşirea spre şosea, într-un loc pe care tu şi telefonista îl numiţi complice „la ceas“ – pe vremuri a fost acolo un ceas. La ceas sînt nişte tipi de la o companie de securitate care nu e clar ce fac acolo, ar vrea să alunge taxiurile, dar lumea îi ignoră, dacă le ceri legitimaţia se sperie. Pentru străinii care chiar încearcă faza cu uitat pe Internet – ţinut după indicatoare, se poate. De vreo doi ani, autobuzele spre oraş şi trenul sînt semnalizate şi anunţate regulat. Doar că autobuzul face foarte mult şi opreşte peste tot, iar trenul e o improvizaţie care face o oră pînă la Gara de Nord (te ia un autobuz, te duce la halta Mogoşoaia şi o săgeată albastră te aduce la gară mergînd foarte, foarte încet pentru că linia e veche). Am mers de vreo patru ori cu el, mereu erau doar cîţiva călători în tot trenul şi mereu mai mulţi străini decît români, semn că oamenii intrau pe site-ul aeroportului şi urmau indicaţii spre tren, ca în oraşele civilizate. Nu ştiu dacă mai încercau şi a doua oară. Aud acum că se va da acces liber tuturor taxiurile la ieşire, aştept să văd cum va funcţiona.