Nişte intelectuali

● Lucian Boia este o figură aparte de intelectual: puţin prezent în spaţiul public, pare a sta prin biblioteci şi scoate regulat cărţi care fac vîlvă. Ar trebui să avem mai mulţi ca el. Recent, i-am descoperit un fan în Bulgaria; nu ştiu exact ce cărţi i s-au tradus acolo, dar omul îl adora pe Boia. Ultima dată cînd am scris despre el, comisese excelenta carte despre germanofili – tabăra care a dorit alierea României cu Germania în Primul Război Mondial. De data asta scrie despre intelectuali – Capcanele istoriei.  Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Humanitas, 2011).

● O citeşti de n-o mai laşi din mînă. Să-mi zici dacă ai putut să o laşi – mi-a zis dl Radu Cosaşu cînd m-a văzut cu cartea. A avut dreptate. Boia scrie o carte serioasă, academică, dar poate fi la fel de bine citită ca un roman pasionant cu 120 de personaje – ziarişti, academicieni, profesori universitari, şi cum trec oamenii ăştia prin două decenii de război şi schimbări succesive şi radicale de regim politic.

● Nu trec prea bine, cam asta e concluzia tristă a cărţii. O istorie de cooptare şi anulare a autonomiei individuale, în care intelectualii sînt în acelaşi timp slujbaşi unsuroşi şi trandafiri la butoniera potenţilor zilei. Căutări febrile, şi retrospectiv criminale, a unor modele alternative. Statul burghez – România mare la care acum privim cu nostalgie – nu era destul pentru ei. Au fost comunişti, naţionalişti, pro-ţărănism, numai democraţi şi pro-burghezi nu. Intelectualul român generic pare a fi un tip agitat care vrea musai să răstoarne ce merge, pentru a nu pune nimic în loc, şi care e mereu în curs să inventeze o nouă formulă antologică de schingiuire a realităţii în numele unor modele teoretice, al unui nou ideal. Chestia asta nu s-a prea schimbat, vedem doar cîtă gargară consumăm acum cu dezbateri de genul „care este modelul de societate pe care îl vrem pentru România“ (hai, reinventaţi, băieţi!).

● Cînd nu sînt oportunişti, sînt ridicoli – Nae Ionescu şi tineretul din jurul lui. Or fi fost ei de dreapta atunci, dar poziţionarea e relativă. Aerul revoluţionar, anti-mic-burghezismul isteric, logoreea despre reinventare – un fel de nătîngism cu moaţe care acum e apanajul stîngii.

● Figura patetică a lui Petre Ţuţea care, în 1933, scria sub pseudonim denunţînd statul burghez care era „minoritatea posedaţilor conştienţi şi organizaţi în scopul exploatării muncitorilor de toate categoriile şi ţăranilor“ (p. 41). Săracul, a fost mereu contra curentului, comunist cînd comuniştii erau prigoniţi, necomunist cînd necomuniştii erau prin puşcării. Dar talentul la scos perluţe bombastice nu l-a părăsit niciodată. Sînt curios dacă fragmentele astea scoase de Boia de prin presa vremii vor prinde viitoarele colecţii de ţuţisme, care par că nu se mai termină.

● Interesantă legătura între pro-ţărănism şi omogenizare etnică – obsesia românismului pur, care numai la sate se putea găsi. Un Eliade care face scenarii despre cum se consolidează minorităţile etnice care macină statul naţional. Boia constata sec că România de azi este mai românească decît cea de atunci (p. 52), deci scenariile catastrofale ale lui Eliade nu s-au confirmat. În general, trecînd prin citatele din carte, ai un sentiment de jenă: aşa scriau oamenii pe vremea aia?! Şi chiar cei mai buni dintre ei?! Parcă-parcă azi nu se mai scrie aşa.

● A nu se înţelege că Boia scrie o carte demolatoare, pusă pe dat în cap post-mortem. Dimpotrivă, este echilibrat, raţional şi onest, ocolind să atace nişte ţinte care puteau fi facile – de pildă, antisemitismul lui Eliade, unde constată că istoria îi trece această ieşire printr-o lentilă nedreaptă.

● Iar Ţuţea sau Eliade, deşi aberanţi, au fost mereu marginali. Şocant este bilanţul celor care nu au fost marginali, care s-au implicat. Guvernul Goga – „o echipă de universitari prezidată de un poet“ (p. 102). Spre deosebire de guvernele banale, compuse de politicieni burghezi de pînă atunci, cabinetul Goga a fost dominat de intelectuali. Şi tot el a fost ghioaga cu care regele Carol II a dat în cap democraţiei româneşti. Puţin mai tîrziu, de-a dreptul deprimantă lista de membri fondatori ai partidului unic al regelui – toată floarea academică şi universitară a ţării. Deprimantă zic pentru că vorbim de o dictatură totuşi soft; oamenii ăştia nu făcea alegeri vitale, nu intrau la puşcărie dacă stăteau deoparte, aderarea la dictatura regală a fost un oportunism simplu. Mai apoi, alegerea a fost într-adevăr dramatică sub comunişti: fie academia, fie puşcăria – o formulă foarte bună a lui Boia. La alegerile pseudo-libere din 1946, blocul de partide dominate de comunişti are o grămadă de intelectuali pe liste, e un pomelnic lung dat de Boia. La ceilalţi erau politicieni de profesie. Să facem deci un bilanţ: regele Carol II sugrumă democraţia românească şi este ajutat de o lungă listă de intelectuali de prestigiu. I se opun nişte politicieni de profesie, politruci adică, de pe la ţărănişti şi liberali (şi legionari, trebuie spus, deşi acolo exista o garnitură proprie, alternativă, de intelectuali, pe care PNŢ şi PNL nu au avut-o niciodată – partidele astea burgheze nu vînd idealuri măreţe, şi basta). Comuniştii sugrumă România şi li se alătură o lungă listă (în bună parte, exact aceiaşi oameni ca la Carol II) de intelectuali prestigioşi. De partea cealaltă, pe listele electorale opuse, nişte politruci ţărănişti şi liberali care apoi au înfundat puşcăriile. Cine a fost forţa benefică istoric a României: politicienii sau intelectualii? Asta doar aşa, ca să trecem în revistă critic clişeele publice despre cele două categorii: intelectual = persoană famelică, dar idealistă, politician = jeg uman punct. Istoria zice că e nu e chiar aşa.

● Citatele de linguşire a lui Carol II au făcut vîlvă la lansarea cărţii şi apoi în dezbaterile despre carte. Pe bună dreptate. Ne aşteptam ca instaurarea comunismului să fie epoca lichelelor unsuroase. Dar abdicarea entuziastă în faţa regelui produce mirare pentru că oamenii ăia nu riscau mare lucru. Dar nu am impresia că vorbim despre forţare, democraţia burgheză le-a fost mereu suspectă, deci regele comitea un bine necesar. Regele le-a satisfăcut nevoia de tătuc care să-i recunoască ca valori naţionale şi să-i plătească pentru că sînt valori naţionale. Linguşirile unor Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi („De-a pururea de-aci ’nainte / Au să ni-l ţie vremurile minte“) faţă de Carol produc un zîmbet jenat: pentru ce s-au prostituat oamenii ăştia?

● Deşi, paradoxal, Arghezi face o figură mai bună la venirea comunismului, iese chiar onorabil pentru o perioadă, spre deosebire de Călinescu sau Sadoveanu, lamentabili fără excepţie.

● A se slăbi cu despărţirea omului de operă – istoria nu poate ignora pe una sau pe alta. Pînă şi poetul nostru abstract Ion Barbu a fost un carierist călcător pe cadavre. Cei mai mari scriitori, cel mai mare compozitor, de l-am pus şi pe bancnote, cel mai mare critic – nişte falimente morale. Trebuie să medităm la asta, nu să ascundem gunoiul sub preş zicînd că opera trebuie despărţită de om. Nu facem decît să dăm chitanţe în alb pentru viitor: fiţi oricît de jigodii în viaţa publică, patria şi posteritatea vă vor pupa oricum recunoscătoare în fund!

● Am pariat că trei sferturi din comentariile de sub acest articol vor fi lăsate de ignoranţi guralivi care vor vorbi despre „intelectualii lui Băsescu“. Îi rog să nu mă dezamăgească. Cartea lui Boia nu ajunge în prezent. Dacă e să faci totuşi o comparaţie, nu prea ai material. Din perspectivă istorică, „intelectualii lui Băsescu“ sînt un non-subiect.