Muzici vechi şi Interioare noi
În 2014, a fost la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia, iar în toamnă, revista noastră a organizat concertul său aniversar de la Sala Radio. A rezultat un digipack în ediţie specială (DVD plus CD), care se distribuie împreună cu Dilema veche. Pentru această ocazie, ce putea fi mai potrivit decît o conversaţie cu Alexandru Andrieş?
Să povestim un pic despre anul 1984, cînd a apărut primul dumneavoastră disc la Electrecord – Interioare...
Nu mă aşteptam la modul serios că am să scot vreodată un disc. Mi-a plăcut întotdeauna muzica, am prins anii în care apăreau Beatles, Dylan, Rolling Stones şi alţii. Muzica asta a însemnat ceva foarte important pentru generaţia mea, căci pînă atunci exista o muzică bine făcută, dar destul de neinteresantă pentru noi, cei tineri: nu mă recunoşteam, să zicem, în cîntecele lui Frank Sinatra. Din dragoste pentru muzica respectivă, şi pentru că ceea se auzea atunci pe posturile noastre de radio era o muzică foarte „corectă“ – cred că Ceauşescu a fost primul care a folosit termenul politically correct, atunci n-aveai voie să fii decît corect – nu spunea mare lucru. Cuvintele nu spuneau nimic, erau nişte texte care te făceau să scapi de problemele cenzurii, ceva foarte plat, fad. Mai mult în joacă, m-am apucat să scriu cîntece. În 1974, cînd am intrat la Arhitectură, am cîntat prima dată la Club A, în 1979 am cîntat la Festivalul de Jazz de la Braşov, organizat de Alexandru Şipa, împreună cu trupa Basorelief, iar în 1980, în aceeaşi formulă – la Festivalul de Jazz de la Sibiu. Dar nu mă aşteptam să scot un disc, pentru că eu cîntam ce nu trebuie. Îmi aduc aminte că, la Sibiu, eram îmbrăcat cu o jachetă de jeans, pe care tocmai o primisem de la mătuşa mea din America. Dumitru Moroşanu, care coordona transmisia TV, mi-a spus „Sper că diseară, la concert, o să te îmbraci frumos.“ I-am răspuns: „Eu cred că sînt îmbrăcat frumos.“ „Atunci n-o să apari la televizor.“ „Bine, n-o să apar.“
Poate ar trebui să explicăm mecanismul cenzurii de atunci, pentru cei mai tineri. Ce însemna în vremea aceea să scrii texte „subversive“, aşa cum erau considerate ale dvs.?
Textele – atît pentru concerte – se duceau la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste; acolo era cineva care zicea da sau nu. Cîntecele mele care au ajuns să fie considerate subversive au început dintr-o joacă. De pildă, „La Rovine“. Eu l-am scris pentru că, la vremea aceea, oriunde întorceai urechile, auzeai „Waterloo“ cu ABBA, care tocmai cîştigase concursul Eurovision. Am făcut şi eu un cîntec despre Rovine. La vremea aceea nu puteai să spui lucrurilor pe nume, din cauza cenzurii politice. Mi s-a părut că totuşi trebuie să-ţi spui cumva părerea, iar singura variantă era fabula – deci o variantă indirectă, în care să nu denumeşti persoane şi situaţii. Iar eu am găsit această formulă, în care istoria era reinterpretată. Cîntecul „La telejurnal“ l-am scris şi mai înainte, eram elev, şi se numea „Listening to the Wireless“. Îl zdrăngăneam la pian într-o zi, cînd a venit tatăl meu de la serviciu, de la Tractorul, şi mi-a spus: „Foarte frumos cîntecul ăsta, cine l-a scris?“ Eu, mîndru de mine: „Eu l-am scris.“ „E în engleză“, zice el.
„Da, pentru că în română nu sună bine.“ Fără să-mi dea prea multă atenţie, mi-a zis: „Nu eşti tu în stare să-l scrii; limba română nu e limba ta? Dacă eşti în stare, scrie-l în româneşte.“ M-a enervat foarte tare, căci avea dreptate. Aşa că, plecînd de la „Listening to the Wireless“, am ajuns la „Astăzi iar, la telejurnal“. Cînd am scris cîntecul, alimentarele erau pline cu de toate – mîncare bună, fără conservanţi şi E-uri. Cîntecul a ajuns să fie subversiv fără voia mea. Recunosc că alte texte le-am făcut intenţionat, dar pe acesta nu. A ajuns să fie cel mai cunoscut şi considerat „foarte rău“, din cauza caşcavalului care a dispărut din magazine. Dar la vremea aceea, sistemul era destul de inflexibil: trimiteai textele şi ţi se spunea „ăsta da, ăsta nu“. De exemplu, la Sibiu, Florian Lungu se uita pe listă şi-mi spunea: „Asta ai voie să cînţi, asta n-ai voie.“ Acolo a fost povestea cu „Ce oraş frumos“. Mă aşteptam să nu treacă. Dar a fost aprobat. Am înţeles după aceea că, pus pe hîrtie, era tot ce-şi doreau ei („Ce oraş frumos, fabrici şi uzine...“), dar felul în care îl cîntam schimba de fapt sensul cuvintelor. Din fericire, la vremea aceea, prietenul meu Aurel Mitran, care mi-a organizat majoritatea concertelor, trimitea alte texte, ca să obţină aprobarea pentru spectacol. Iar eu cîntam ce cîntam. Dacă venea cineva la concert şi auzea, ieşea scandal. Dacă nu venea nimeni, trecea, şi cu asta basta. La discuri nu mergea. De pildă, la discul Rock’n’Roll, a venit de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste observaţia să scot de peste tot cuvîntul deja. M-am întrebat ce-o fi cu asta. Am luat cîntecele la rînd şi am observat că în vreo două locuri unde apărea cuvîntul deja nu cădea foarte bine accentul muzical. Mi-am zis: „Ce tip deştept e ăsta de la cenzură, şi-a dat seama.“ Am scos cuvîntul. Apoi am întrebat-o pe doamna Daniela Caraman-Fotea, care era directoare la Electrecord, care a fost motivul pentru care mi s-a cerut modificarea. Mi-a răspuns: „Ni s-a spus că cuvîntul e evreiesc şi să nu se creadă că avem ceva cu evreii.“
În vremea aceea nu se putea pleca, dar nici nu prea veneau spre noi muzicile despre care aţi pomenit – discurile cu Beatles, cu Rolling Stones, cu alţii. Cum reuşeaţi atunci să ascultaţi muzică?
Eu am avut de două ori noroc. Am făcut liceul la Braşov, la „Şaguna“, care în vremea aceea fusese unificat, din motive de organizare, cu Liceul german „Honterus“. Toţi colegii mei de la Liceul german aveau rude în Germania, care le trimiteau discuri. Aşa că, datorită colegilor de la Liceul german, noi toţi, cei de la Liceul „Şaguna“, aveam toată muzica ce ne interesa la dispoziţie. Am făcut atunci, împreună cu cîţiva colegi, Clubul Artelor Moderne la liceu, în cadrul căruia ascultam discurile. Bineînţeles că n-a durat mult, pentru că a venit un tovarăş de la CC al UTC şi a spus că acel club e ceva subversiv. Dar am continuat să ascultăm muzică la fiecare acasă. Al doilea noroc a fost cu sora mamei mele, mătuşa mea, care în 1967 a plecat definitiv în America. Ea îmi trimitea şi discuri, şi cărţi. Prima carte pe care mi-a trimis-o a fost un Kurt Vonnegut, care la noi nu se găsea deloc. Şi muzică – dar nu neapărat din zona comercială, care oricum îmi plăcea, pentru că la vremea aceea, zona comercială era de foarte bună calitate, nu însemna ce înseamnă azi; mi-a trimis, de exemplu, o colecţie de discuri realizată de Muzeul Smithsonian, conţinînd principalele genuri muzicale arhivate din folclorul american, de la country pînă la blues şi jazz. Mătuşa mea m-a ajutat enorm întotdeauna.
Aveaţi pe atunci senzaţia că faceţi parte – alături de colegii din alte trupe rock, de interpreţii folk – dintr-un fel de cultură „alternativă“?
N-am avut niciodată senzaţia asta, şi cred că nici prietenii mei. Pentru că eram prieteni. Eu am făcut multe coperţi de discuri pentru ei – Baniciu, Vintilă, Alifantis, Celelalte cuvinte, Sfinx şi mulţi alţii. Am început colaborarea cu Electrecord cu grafică, ei nu ştiau la început că eu şi cînt. Şi am făcut tot felul de coperţi, de la Cîntece din Bucureştiul de odinioară pînă la Iris. Lucrînd grafică, m-am împrietenit cu ei, exista un respect reciproc, mergeam la concerte, cîntam împreună.
Dar nu a existat niciodată o discuţie în care să spunem că noi sîntem „noul underground“. Pur şi simplu încercam să facem cît mai bine muzica în limitele posibile; pentru că, dacă nu făceai ce trebuie, nu mai puteai ajunge la public. Exista întotdeauna balansul între a comunica şi a nu comunica. Cînd eşti doar artist şi din asta trăieşti, e foarte greu de ţinut acest echilibru. Eu am avut noroc şi pe acest plan, căci eram la Arhitectură şi nu depindeam exlusiv de banii care veneau din cîntat. Aşa că am putut să fac ce am vrut eu – sigur, cu plusurile şi minusurile respective. Dar cine trăia doar din muzică nu avea încotro. E greu de înţeles pentru cineva de azi, dar am trăit nişte vremuri care, din punct de vedere moral, au fost cumplite.
Ce vă amintiţi cel mai intens dintre muzicile pe care le ascultaţi atunci, ce a contat cel mai mult în cariera dvs.?
Cea mai mare influenţă asupra mea au avut-o Beatles. A contat foarte mult şi Dylan, au contat şi diverşi autori şi cîntăreţi care aveau versuri foarte interesante – Paul Simon, Joni Mitchell... În acelaşi timp, ascultam şi jazz, şi blues. La mine s-au amestecat toate astea, astfel încît am putut, în funcţie de ce aveam de comunicat, să-mi aleg haina muzicală potrivită. În clipa în care eşti delimitat de un gen foarte strict, nu poţi să spui foarte multe lucruri. La mine nu există un stil foarte clar: există şi cîntece lirice, există şi blues, şi influenţe de jazz sau rock. În funcţie de subiect, îmi aleg haina care cred că se potriveşte mai bine.
Cum a fost la concertul din 13 octombrie 2014?
A fost pentru prima dată cînd am cîntat de ziua mea. De obicei, de ziua mea nu cînt, dar acesta era un moment prea special ca să sar peste el. Bineînţeles că eram emoţionat, în primul rînd pentru că Sala Radio este foarte bună pentru înregistrări, dar nu e la fel de bună pentru audiţii. Din fericire, s-a auzit foarte bine, îi mulţumesc domnului Panfilov pentru asta şi celor de la Sala Radio. După primele minute, toţi ne-am simţit foarte bine şi cred că s-a şi văzut asta. A fost un eveniment. Mă bucur că au ieşit bine înregistrarea şi filmarea, şi că reuşim să aducem concertul în faţa publicului, cu ajutorul revistei Dilema veche. Şi eu am o anumită slăbiciune pentru anumite lucruri şi anumiţi oameni, şi mă bucur că a ieşit aşa. Este o ediţie specială, care apare doar împreună cu Dilema veche.
Din 1974 pînă azi aţi dat foarte multe concerte. Aţi simţit, în timp, o schimbare a publicului?
La Costineşti, la un moment dat, am avut un concert în care am cîntat un cîntec despre unul care apare la televizor şi te apucă somnul... Tot amfiteatrul de la Costineşti a urlat atît de tare, încît nu ne mai auzeam noi pe noi, pe scenă. În ziua de după, nimeni din Costineşti nu mai vorbea cu mine, pentru că le era frică. În a treia zi, cînd au văzut că încă mai umblu pe stradă, le-a venit inima la loc. La un alt concert, cînd s-a terminat, a venit un domn îmbrăcat în costum, cu cravată – or, la Costineşti, toţi eram în tricouri şi pantaloni scurţi –, şi m-a invitat la comandament, la tovarăşul Gogoaşă (aşa îl chema pe directorul taberei din Costineşti). Acolo mi-a spus: „Ştiţi, e tovarăşul Nicu Ceauşescu în staţiune şi lui îi place muzica, mai bea un pahar... Ne-am gîndit că poate veniţi dvs. să-i cîntaţi.“ M-am uitat la el să văd dacă vorbeşte serios şi l-am întrebat: „Dvs. ştiţi ce cînt eu?“ Şi i-am cîntat două cîntece. M-a oprit şi mi-a zis: „Ştiţi ce? Mai bine să nu veniţi dvs., că poate nu-i destul de beat.“ Sigur că atunci publicul era altfel. La fiecare cîntec de genul ăsta – „subversiv“ –, reacţia era foarte puternică, cu o energie fabuloasă. Acum, publicul s-a împărţit în multe direcţii, căci există foarte multe genuri de muzică (ceea ce e bine, e normal să fie aşa). Publicul care vine la concertele noastre e unul de bună calitate. Sigur, îţi creşti publicul şi îl ai aşa cum meriţi: dacă n-ai grijă de el, nici el nu are grijă de tine.
Foto: Eduard Enea