Momentul zero sau cînd ne împăcăm cu bogaţii

29 aprilie 2010   EDITORIALE ȘI OPINII

Filmul lui Alexandru Solomon – Kapitalism, reţeta noastră secretă – face valuri pe drept cuvînt. Este un film bun şi vă recomand să mergeţi să-l vedeţi. În acelaşi timp, dezbaterea pe marginea sa se canalizează greşit: originea averilor. Ar trebui să vorbim mai multe despre prezent şi despre relaţiile acestor oameni bogaţi cu statul, cu legea şi cu noi, adică spaţiul public în general.

Au fost două linii de critică la adresa filmului. Prima spune că Solomon a fost prea blînd, că nu i-a pus în dificultate pe bogaţii care apar în film. Cu alte cuvinte, aşteptau de la Solomon fie un fel de Hardtalk à la BBC World, fie un fel de documentar-hărţuială à la Michael Moore. Doar că filmul nu şi-a propus să fie nici una, nici cealaltă. Nu este un talk-show, ci mai mult decît atît. Nu e chiar atît de blînd pe cît lasă să se înţeleagă criticii – informaţiile esenţiale apar în film. Un neavizat află de conturile lui Ceauşescu şi suspiciunea faţă de Dan Voiculescu, de datoriile Rompetrol, de dosarele de spălare de bani ale lui George Copos etc. Documentarea făcută de cei de la Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie se simte şi este prezentă în film. Apoi, slavă Domnului că nu este ceva à la Moore; acel gen de documentar isteric şi mincinos nu e un bun exemplu.

Cred că miza lui Solomon a fost să surprindă bogaţii în mediul lor, dincolo de măşti. Şi asta îi reuşeşte de minune. Am citit într-un interviu că regizorul a filmat peste 70 de ore cu subiecţii filmului său. Am avut impresia că uneori se obişnuiseră cu el, îşi vedeau de treburi ca şi cum camera nu mai exista. De unde nişte momente excelente. Poate cel mai clar exemplu: Ioan Nicolae vorbind cu oamenii săi despre un siloz şi despre o aprobare de la Ministerul Agriculturii zice: păi, hai că-l sun pe secretarul de stat. Degajat, pe faţă. George Copos este cabotin, vrea să fie popular, se hîrjoneşte cu subalternii, nu se hotărăşte dacă face parte din gaşca nomenclaturiştilor de bine sau din cea a oamenilor muncitori care au plecat de jos (noi, fraierii, facem patiserie). George Pădure e cel mai simpatic. Uneori regretă că nu a furat şi el ca alţii, aşa că a rămas sărac – are doar 10 milioane de euro. Dan Voiculescu este animalul de pradă care joacă rolul de bunicuţ. Are portrete cu el peste tot, acasă, la birou, şi le lasă moştenire copiilor şi nepoţilor, visează la un şir de portrete. Ca regii Franţei – observă Solomon. Da, ca regii Franţei, crede mogulul că tocmai a primit un compliment. Sînt expansivi, se simt bine în pielea lor, ne livrează explicaţii cu aerul că ne fac favoruri. Poate excepţia este Dinu Patriciu – nu iese din masca de întreprinzător secretos.

Ajung astfel şi la a doua linie de critică a filmului, făcută chiar de Dinu Patriciu în editorialul său din Adevărul. Compară filmul cu mineriada şi se plînge că, la fel ca minerii: „intelectualii de acum nu fac diferenţa între succesul antreprenorial bazat pe codul etic al capitalismului şi, de cealaltă parte, furtul în complicitate cu birocraţia statului“. Abia cînd am citit asta, am înţeles de ce rămăsese Patriciu cu masca pe faţă: nu crede că e din filmul ăsta, ci din alt film, ăla cu capitalismul etic şi de succes, nu din cel cu „kapitalismul“ de stat şi nomenclaturist. În acelaşi timp, nu face nici un efort să convingă. Este întrebat dacă statul român a făcut o afacere bună convertind datoriile Rompetrol în acţiuni şi răspunde sec că „da“. Trebuie crezut pur şi simplu. Nu are chef şi nici nu consideră necesar să convingă. A făcut statul român o afacere bună? Mărturisesc că nu ştiu şi nici nu am aflat din film. Patriciu nu are chef de explicaţii, stă picior peste picior cu aerul că simpla întrebare este o prostie. Nu este. Suspiciunea e legitimă cînd e vorba de un om puternic politic, şi atunci cînd a cumpărat compania, şi acum.


Însă e drept că există un loc în care Solomon pune la grămadă poveşti diferite – Ceauşescu. Pentru a face legătura între personajele sale, Solomon îşi imaginează o vizită a lui Nicolae Ceauşescu în prezent. Dictatorul îi vede pe bogaţii României şi pleacă mulţumit: tot tovarăşii au făcut afaceri. Este asta o ipoteză sociologică sau doar un artificiu de scenariu? Ca ipoteză nu se susţine prin chiar personajele filmului. Singurul unde legătura avere-regimul Ceauşescu este clară e Dan Voiculescu. Se enervează cînd vine vorba despre subiect. Mai sînt cei cu pedigree: Nicolae a lucrat în Securitate şi face filozofie (aşa au fost vremurile, nu am ales noi să ne naştem atunci, noi ne priceam la afaceri, voiaţi să murim cu toţii?). Copos face teoria că, lider al studenţilor comunişti, făcea parte din elita societăţii de atunci, şi punct. Însă acelaşi Copos a făcut afaceri cu patiserie şi abia mult mai tîrziu s-a băgat în privatizări, deci nu e clar cum l-a ajutat regimul comunist (Silviu Brucan a făcut pentru Copos o categorie aparte între noii îmbogăţiţi – în cartea sa din 1996).

Cît despre Dan Diaconescu, acesta chiar nu are legături cu regimul comunist. Diaconescu este chintesenţa jurnalismului corupt şi abuziv, un haiduc media, dar asta nu-l face nomenclaturist. Cam la fel şi Gigi Becali – a făcut avere abuzînd regulile şi expropriind în stil mafiot (presa nu a verificat niciodată cum a acumulat iniţial Becali pămînturile din Pipera), dar asta nu îl face nomenclaturist.

Firul roşu al lui Solomon – Ceauşescu – a deturnat atenţia. Şi a canalizat, cum ziceam, dezbaterea spre un subiect tot mai puţin relevant: sursa averilor în comunism. Nu spun că sînt fericit cu situaţia. Dimpotrivă, mă enervează ideea că, dacă totul merge bine în România şi nu mai avem parte de vreo revoluţie marxistă, nepoţii lui Dan Voiculescu vor avea aere de noi aristocraţi. Dar care este soluţia? Realocarea bogăţiei de către stat? Pedepsirea mogulilor independenţi şi crearea altora noi, cum face Putin? Legătura comunism-avere nu duce nicăieri ca subiect de dezbatere. În schimb, ocultează ceea ce ar trebui să fie preocuparea noastră de bază faţă de bogaţi: respectă ei acum regulile jocului? Nonşalanţa cu care Nicolae dă telefon la minister pentru o autorizaţie e mai îngrijorătoare decît faptul că a fost securist. Acuzaţiile de spălare de bani şi manipulare a bursei faţă de Copos şi Patriciu ar merita discutate ca subiecte în sine, nu ca anexă la subiectul despre originea averii. În fine, puterea lor mediatică e îngrijorătoare pentru că pot deturna jocul politic, nu pentru că ar avea o agendă nomenclaturistă (chiar nu au, sînt capitalişti pursînge).

Mai multe