Moldova – alegerile dramatice care au schimbat puţin
● Pe site-ul Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (
), aproape toată pagina este ocupată de o fotografie. Un Vladimir Putin în capul unei mese, cu o privire dîrză, dar şi un zîmbet părintesc. În stînga lui, la masă, o doamnă îi explică ceva, iar lîngă ea, uşor stingher în adoraţie – un domn ceva mai tînăr. Doamna este Zinaida Greceanîi, şefa ultimului guvern al lui Vladimir Voronin. Domnul este Igor Dodon, vicepremier şi ministru al Economiei în acelaşi guvern, omul care a candidat din partea comuniştilor la primăria Chişinăului şi a fost învins cu foarte puţin de Dorin Chirtoacă. Fotografia rezumă mesajul Partidului Socialiştilor (PSRM): vrem cu Rusia. Într-o campanie în care Vladimir Voronin şi vechiul său partid PCRM au refuzat să spună clar încotro vor îndrepta ţara, PSRM a venit cu mesaj radical pro-Est. Nu doar că vrem cu Rusia, dar vrem pentru Moldova şi tot ce propune Rusia pentru Moldova: denunţarea Acordului de Asociere cu UE, aderarea la Uniunea Vamală Rusia – Belarus – Kazahstan. Plus rezolvarea conflictului transnistrean prin federalizarea Moldovei – Chişinăul ar deveni, deci, parte a unei federaţii unde Transnistria e partener egal şi controlează destinul întregii ţări. De altfel, Voronin a pierdut încrederea Moscovei cînd a refuzat, în ultimul moment, un plan similar de pacificare a situaţiei cu Transnistria. Voronin a încercat că balanseze între Vest şi Est, a repornit relaţia cu UE în 2005-2007, apoi a devenit un acerb antieuropean cînd Europa, la Chişinău, însemna că la conducere se află alţii. După semnarea Acordului de Asociere, Voronin a continuat să fie critic, dar la modul „dacă tot îl avem, îl mai renegociem pe alocuri, dar mergem înainte“. Cum ar veni: viţelul blînd suge la două vaci – din motive care îmi scapă, proverbul cu mielul are variantă cu viţel la Chişinău. Astfel, Voronin a lăsat liber culoarul prorus. Unde au intrat Renoto Usatîi şi Igor Dodon. Am scris despre ei într-o rubrică recentă. Usatîi a fost scos din cursă de decizii ale justiţiei, a rămas Dodon. PSRM-ul său a stat mereu în sondaje la limita de a intra în Parlament (pragul electoral e la 6%). Cu Usatîi în cursă, văzut ca marea surpriză, probabil că Dodon ar fi rămas pe afară, pentru că proruşii ar fi preferat un vot pentru Usatîi decît să rişte cu Dodon, care putea să nu intre în Parlament. Cu Usatîi eliminat, Dodon a devenit principalul steag al fidelilor Rusiei. Cînd scriu acest articol, după numărarea a 87% din secţii, PSRM obţine 21%.
● Ne-am speriat cu toţii de acest rezultat şi primele comentarii din primele ore din noaptea de duminică erau pesimiste. Un prieten care a fost într-o comisie electorală din centrul Chişinăului îmi transmite repede rezultatele de acolo: PSRM are 208 voturi, urmează PLDM (Filat) cu 140. E foarte pesimist, s-ar presupune că în Chişinău lumea votează cu partidele proeuropene. Îl întreb cît a luat PCRM – în mod bizar, uitase să îmi spună tocmai asta: luase doar 92 de voturi. Cîteva ore, sîntem sub şocul lui Dodon – care, de la primele cifre privind numărătorile parţiale, se instalează la peste 20% şi rămîne acolo. HotNews ţine titlu mare cu partidele proruse care cîştigă alegerile,
vine cu un titlu genial: „Putin şi-a luat ţara înapoi“. În aceste cîteva ore de incertitudine, am văzut felurite reacţii. Oameni, chiar prestigioşi, care îşi pierd cumpătul şi înjură soarta şi neamul pe Facebook, prieteni care îmi zic că presimt o depresie şi să nu contez pe ei în zilele următoare. Un moldovean prăpăstios glumeşte că e ca în 1940: cine apucă să treacă Prutul, să treacă, cine nu, Dumnezeu cu mila.
● Însă cu ochii pe cifra lui Dodon, uităm de două aspecte care schimbă dramatic rezultatul de fond: a) PCRM scade foarte mult şi b) e adevărat că cele trei partide proeuropene care intră în Parlament au fiecare, separat, un scor mai slab decît PSRM, dar toate trei adunate au un scor uşor mai mare decît PSRM+PCRM. Cînd site-ul alegeri.md începe să transforme automat procentele în mandate (eliminînd voturile acordate celor care nu intră în Parlament şi redistribuind), începe să se vadă că PLDM + PD + PL ar obţine o majoritate parlamentară la limită. Cu ochii pe cifra lui Dodon, am uitat de întrebarea principală a alegerilor: vor putea forţele proeuropene să aibă o majoritate? Răspunsul în acest moment este că da. Tîrziu în noapte, HotNews schimbă titlul catastrofic cu unul optimist: partidele proeuropene au, împreună, mai multe mandate decît cele pro-Est.
● În ce priveşte PCRM, cei mai mulţi uitau să se uite la scorul lor. Ne-am obişnuit ca, într-un fel sau altul – PCRM să fie constant. Era exasperant modul în care Voronin părea un fel de bolovan trîntit în balta politicii moldoveneşti – bolovanul rămînea constant, jocurile se făceau în funcţie de ce se întîmpla pe lîngă el, cine cu cine se alia pentru a izola bolovanul. Ca să aveţi o idee despre dimensiunile bolovanului, această constantă a însemnat, în 2005 – 46%, în 2009 – PCRM a luat 49% în alegerile din aprilie (cele după care s-a lăsat cu scandal) şi 44% în alegerile anticipate din iulie 2009. În 2010 – scăzuse cu puţin, dar tot lua 39%. Deci, avînd constanta asta în cap, ne uitam la cifrele lui Dodon, care săreau de 20%. Cu un bolovan PCRM în baltă şi un Dodon îngrăşat la peste 20%, totul părea pierdut. Dumnezeu cu mila. Doar că surpriza Dodon a venit pe fondul unei surprize majore de sens opus: bolovanul s-a spart. PCRM a obţinut (pe cifrele din 87% din secţii) doar 17,9%. Astfel, deşi PSRM e pe primul loc, de fapt, dacă adunăm la scorul PCRM, cele două partide obţin exact 39%, cît avea PCRM singur în 2010.
● Cu alte cuvinte, taberele pro-Vest şi pro-Est nu s-au schimbat aproape deloc din 2010 încoace. Blocul pro-Est, care atunci era reprezentat de PCRM singur, ia tot în jur de 40%, doar că acum prin două partide. Iar blocul pro-Vest, compus din mai multe partide, ia cu cîteva procente mai mult şi e teoretic favorit să aibă majoritate parlamentară. E remarcabilă această constanţă, dacă ne gîndim cîte s-au schimbat din 2010 pînă astăzi. Atunci abia începeau negocierile pentru Acordul de Asociere cu UE, lumea era entuziast-optimistă în Moldova, vizele nu erau ridicate. De cealaltă parte, Uniunea Euro-Asiatică nu era decît un proiect în capul lui Putin, Ucraina era întreagă şi intra în jocul de „viţel blînd“ şi oportunist, încercat de Ianukovici. Lumea încă mai putea să creadă că Rusia e un stat mare, dar responsabil, nu un pirat internaţional care schimbă frontiere cum îi place. În Moldova au urmat nenumărate crize politice, semnarea Acordului de Asociere, timide încercări de instituţii anticorupţie proptite pe ici, pe colo, de europeni, şi multe scandaluri revoltătoare de corupţie ale proeuropenilor
Igor Dodon pierdea alegerile pentru primăria Chişinău şi părea a fi alternativa mai realistă şi mai de înţeles la Voronin. Cum bătrînul era inflexibil şi nu se putea alege un preşedinte, Dodon şi Greceanîi au plecat din PCRM. Cu votul lor în Parlament, a fost posibilă alegerea preşedintelui proeuropean Nicolae Timofti.
● Partidele proeuropene sînt şi ele remarcabil de neschimbate. Aceeaşi ordine – PLDM, PD, PL, aceiaşi lideri. Partidul Liberal Democrat din Moldova rămîne primul partid dintre cele proeuropene, cu 19%, dar pierde multe procente faţă de 2010. Vlad Filat a provocat cea mai mare criză politică din Republica Moldova, complet inutil, a fost forţat să se retragă de la guvern de o decizie a Curţii Constituţionale. A reuşit totuşi să ţină partidul unit. Performanţa guvernamentală a echipei Iurie Leancă nu s-a transferat însă automat către partid. Filat l-a pus pe Leancă pe locul 2 pe listă, dar nu l-a folosit în campanie. Leancă e singurul politician din coaliţia guvernamentală cu popularitate mare, şi tocmai el nu a fost folosit. Al doilea partid, Partidul Democrat din Moldova, este captiv lui Vlad Plahotniuc – cearta dintre cei doi Vlazi a fost motivul pentru care Filat a rupt coaliţia. Iată-i că vor guverna din nou împreună. A treia forţă care poate aduce mandate cît pentru o coaliţie este Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu. Îmi menţin ideea că decizia lui Ghimpu de a ieşi din coaliţie a fost una periculoasă. Guvernul Leancă, rămas în funcţie, a reuşit semnarea Acordului de Asociere, deci a pus Moldova pe nişte şine, iar aceste alegeri doar confirmă că stă pe acele şine. Ghimpu a pus în pericol şinele în sine. Coaliţia proeuropeană a putut continua doar pentru că o mare parte a grupului parlamentar liberal l-a trădat pe Ghimpu, a rămas la guvernare şi a fondat Partidul Liberal Reformator. Acest partid nu a mai intrat acum în Parlament. Această poveste cu liberali moldoveni ar putea fi scenariul unei drame despre politică şi morală: cine e trădător în povestea asta? Cine a jucat cinstit? Care era binele mai mare? Ghimpu a ţinut în viaţă partidul şi l-a readus în Parlament la aproape acelaşi scor ca în 2010, şi acum va fi în poziţie de negociere pentru o nouă coaliţie. Colegii săi, care l-au trădat, au făcut însă posibilă semnarea Acordului cu UE. Ghimpu a petrecut ultimii doi ani atacînd guvernul din opoziţie. Apoi a făcut campanie cu ideea de aderare la UE şi NATO. Este cel mai de încredere proeuropean (şi singurul deschis proromân) de la Chişinău. Dar şi cel mai dificil om politic de la Chişinău.
● PCRM pare să fi pierdut pentru că a încercat un joc ambiguu la mijloc. Aşa cum, în Ucraina, Partidul Regiunilor s-a prăbuşit pentru că electoratul s-a radicalizat în pro-Vest şi pro-Rusia. În Moldova, Voronin a încercat jocul lui Ianukovici, care era jocul tradiţional al elitelor de această zonă – pînă cînd Rusia a schimbat situaţia şi a forţat radicalizarea opţiunilor. Dodon şi Usatîi (dacă realitatea nu îmi va servi alte subiecte urgente, cred că ar merita să revin într-un editorial viitor la Usatîi, la epopeea eliminării sale şi la rolul Rusiei în aceste alegeri) au furnizat oamenilor materialul brut, fără ambiguităţi: cu Rusia şi basta. Dimensiunile votului nu se schimbă din perspectivă geopolitică – proeuropenii obţin o majoritate la limită –, însă în interiorul taberei pro-Est avem o dinamică diferită. Radicalii se impun şi îi bagă în colţ pe oportunişti. În ultimul an, Voronin a curăţat partidul de radicali, în esenţă de cei care au creat gruparea paramilitară Antifa. Numită aşa pentru că se luptă cu fascismul cam cum se lupta URSS pentru pace (pînă nu mai rămîne piatră peste piatră), Antifa e un fel de CriticAtac – dar mai serioşi şi mai puţin extenuaţi în dezbateri de genul „cum să interpretăm corect din punct de vedere marxist-dialectic faptul că nu găsim bere neagră la halbă“. Cu Antifa eliminaţi din partid şi căutaţi de poliţie şi serviciile secrete, cu Usatîi în campanie, care a furat luminile rampei aruncînd cu bani în toate părţile, cu Dodon care reuşeşte să fie primit şi fotografiat cu Putin, Voronin s-a văzut concurat exact în punctele sale puternice tradiţional: ideologia, banii şi pupatul mîinii la Moscova. Pentru fiecare dintre aceste caracteristici, publicul său avea alternative mai bune în afara PCRM. Nu am date acum să confirm ipoteza asta, dar bănuiesc că PSRM şi PCRM şi-au împărţit voturile pe axa rural/urban, cu proruşii din urban mergînd mai mult spre Dodon (ei au fost radicalizaţi prin informaţii în peisajul TV rusesc post-Crimeea) şi bătrînii din rural rămînînd cu Voronin, pentru că ei se schimbă greu. Probabil maşinăria de partid a PCRM a adus tot ce mai putea aduce – cînd am stat ultima dată la Chişinău, mi-au bătut la uşă un grup de oameni – ştiau că acolo stă un vorbitor de română care trebuie să primească ziarul Comunistul în română şi că nu locuieşte permanent, deci nu merită să-şi bată capul să mă convingă, erau însoţiţi de şefa comitetului de locatari. Asta e maşinăria de pe vremea PCUS, cam cu aceiaşi oameni. Voronin a pierdut tineretul şi segmentul dinamic al populaţiei. În mod ironic, riscăm să ajungem să-l regretăm pe bătrîn: aşa comunist şi instabil cum era, putea controla inclusiv tineretul prorus, prin bani, convingere sau ameninţări. Acest tineret care nu îşi simte locul în Europa şi care găseşte în proiectele imperiale ale Rusiei un mijloc de a ieşi din ratare, se va radicaliza, liber de vechii tovarăşi.