Mistica serviciilor – cum am eşuat în controlul civil asupra SRI şi SIE
Scandalul Robert Turcescu vine doar să confirme temerile legitime că serviciile secrete sînt implicate în politică şi media. Intrarea în cursa prezidenţială a lui Teodor Meleşcanu şi activismul politic al lui George Maior încheie urît un experiment care se dorea promiţător: numirea de către preşedinte ca şefi ai serviciilor a unor persoane din partidele de opoziţie.
La începutul mandatelor sale, Traian Băsescu a făcut două mişcări surprinzătoare şi de bun augur: această numire transpartinică a şefilor şi ordinul privind predarea arhivei Securităţii către CNSAS. Predarea arhivei a scos de pe agenda publică o temă care a ridicat suspiciuni asupra serviciilor secrete timp de 15 ani după Revoluţie. Cine mai ţine minte acum bătălia dusă ani de zile de grupul Pleşu – Patapievici – Dinescu din CNSAS pentru preluarea arhivei? Şi situaţia absurdă în care circa şase ani SRI a încălcat o lege votată de Parlament, care îi cerea explicit să predea arhiva. A fost bine că Băsescu a rezolvat rapid problema asta, a fost rău că legea nu a funcţionat prin ea însăşi şi a fost nevoie de un ordin politic de la cel mai înalt nivel pentru ca un serviciu secret să asculte de o lege.
Odată arhiva Securităţii trecută în zona civilă – şi s-a văzut că nu s-a prăbuşit siguranţa naţională cu acea ocazie, cum ne-a speriat SRI pînă atunci –, am avut scandalul enorm cu informatorii. Victimele din spaţiul public s-au numit doar Mona Muscă şi Carol Sebastian, în rest turnătorii şi ofiţerii au scăpat clamînd patriotismul. De ce o fi fost nevoie de toată acea risipă de energie prin care servicii secrete ce pretindeau a servi democraţia au apărat mizeriile din cloaca fostei Securităţi? Am asistat, de fapt, la o luptă pentru marcarea terenului: oamenii din servicii au vrut să transmită civililor că nu au a se băga peste domeniul lor. Arhiva Securităţii ţinea pentru ei de însuşi principiul că nu au de dat socoteală unor civili. Chiar dacă o lege spunea pe dos.
Înainte de a ordona predarea arhivei Securităţii, Traian Băsescu a avut grijă să tămîieze serviciile. Dacă mă gîndesc bine, constat că SRI şi SIE au fost singurele instituţii pentru care actualul preşedinte a avut cuvinte de laudă de la început pînă la sfîrşit. Toate celelalte au avut lipsuri: justiţia a fost murdară, DNA face treabă bună, dar cînd se apropie de Elena Udrea, se dovedeşte controlată de Cătălin Tolontan, educaţia produce în mod inoportun prea mulţi filozofi, sistemul sanitar ne îmbolnăveşte etc., etc. Dar serviciile secrete? Impecabile, domnule! Cam acesta a fost discursul lui Traian Băsescu urmărit în ani. Avem mărturii din jurul său că pe măsură ce anturajul de la Cotroceni s-a degradat – de la Andrei Pleşu la Iulian Chifu, de la Adriana Săftoiu la purtătorii de cuvînt de după –, serviciile au jucat un rol tot mai mare în formarea viziunii despre lume a şefului statului. Cumva cumva, Băsescu a ajuns la concluzia că doar în servicii se poate încrede.
Asistăm la o adevărată mistică a serviciilor: într-o Românie în care instituţiile nu merg şi s-au încercat fel de fel de reforme, de la primării la consilii judeţene, regionalizare, reforme ale sistemelor sociale, numai serviciile sînt imuabile şi performante. Evident, acesta nu este adevărul faptic, pentru că nu avem acces la el – ţine de siguranţa naţională! –, acesta este adevărul mistic.
Singurul politician care nu s-a lăsat intimidat de aura serviciilor a fost Monica Macovei. Cînd a ajuns ministru al Justiţiei, a preluat şi SIPA, serviciul secret care culegea informaţii din penitenciare şi din mediul magistraţilor. Judecătorii şi procurorii aveau dosare făcute de SIPA, care se refereau mai ales la viaţa personală. SIPA era condusă de foşti generali din Securitate şi aplica logica dintotdeauna a serviciilor: trebuie să ştim cine cu cine se culcă, cine cu cine vorbeşte la bere, nu urmărim ceva anume, dar acumulăm informaţii, pentru că nu se ştie cînd e nevoie să strîngem cu uşa pe cineva. Acesta nu este intelligence modern, ci este tot fosta Securitate: un uriaş aparat de strîns maculatură destinată să controleze destine, la o adică. Şi adevărul e că nu putem şti cît de mult mai seamănă sau nu SRI şi SIE cu fosta Securitate, pentru că tot ce e acolo ţine de securitatea naţională. Ştim de stilul SIPA pentru că Macovei a avut curaj să scape justiţia de securişti. Guvernele de pînă în 2005 au preluat fiecare această sursă constantă de mizerie prin care magistraţii puteau fi controlaţi şi şantajaţi. Evident că e tentant, atunci cînd eşti în fruntea unui sistem, să primeşti cheile de la cămara cu mizerii. Monica Macovei a desfiinţat SIPA peste noapte, i-a trimis pe generalii securişti acasă (au fost recuperaţi la Ministerul de Interne) şi a sigilat arhiva cu dosare. Faptul că nu s-a prăbuşit justiţia românească arată că mistica serviciilor e doar gargară. Dimpotrivă, justiţia din România a început să performeze abia după ce nu a mai avut propriul serviciu secret să vegheze la siguranţa naţională, căutînd prin paturile magistraţilor.
Controlul magistraţilor prin dosare are la bază prezumţia că civilii trebuie controlaţi pentru că sînt predispuşi la păcate şi deasupra lor trebuie să stea ofiţerii de informaţii. Evident, apare întrebarea cine îi controlează pe ofiţeri. Vedem în Rusia lui Putin un regim în care ofiţerii nu mai sînt controlaţi de nimeni, pentru că securiştii lor controlează acum bugetul, petrolul, administraţia şi presa.
Cine îi controlează pe securiştii noştri? Adevărul e că nimeni. Şi cu toate astea, avem sprijin larg pentru ideea că serviciile sînt performante. Voci importante s-au arătat îngrijorate că Turcescu ar putea strica imaginea serviciilor. Asta era problema, nu posibilitatea că o instituţie cu activitate secretă ar fi putut infiltra presa.
Dar de unde ştim că serviciile sînt performante? Cîteva cuvinte de laudă de la americani nu sînt destul, aşa e frumos şi diplomatic să zică. Ar trebui, deci, să credem că cel mai abscons sector public, cel care are la secret bugetele, schemele de personal, indicatorii de performanţă este cumva şi singurul segment al statului român care e performant, loial şi necorupt. Asta e împotriva oricărei logici şi bun-simţ. Dimpotrivă, aş băga mîna în foc că o analiză onestă a performanţelor acestor instituţii, dacă s-ar putea face, ar arăta că serviciile secrete sînt în medie mai corupte şi mai stupide decît instituţiile civile. Din simplul motiv că lipsa de cenzură şi control duce la corupţie şi contraperformanţă. Faptul că în opinia publică părerea inversă este majoritară – încrederea în SRI vine imediat după Biserică şi Armată – ţine tot de mistica serviciilor.
Simplul fapt că Băsescu a numit doi politicieni din opoziţie ca şefi la servicii nu a ţinut loc de reformă sau control. Problema de fond este lipsa de activitate a comisiilor de control din Parlament. Legislativul nostru nu e performant ca instrument de control şi se mişcă doar atunci cînd trebuie să politizeze vreo instituţie. S-a mişcat rapid pentru preluarea controlului la ICR, CNA, Avocatul Poporului şi Consiliile de Administraţie de la TVR şi Radio. Este vehement cînd nu e lăsat să se bage peste ANI şi DNA. Dar e un mieluşel cînd e vorba de controlul parlamentar asupra serviciilor. Mai rău, e avocatul lor public. Curtea Constituţională a dat două decizii care nu au convenit SRI, iar comisiile parlamentare de control s-au alăturat unui adevărat turnir mediatic declanşat de SRI contra Curţii. Am asistat la momentul ridicol în care directorul SRI, George Maior, îi dă lecţii de anticorupţie lui Daniel Morar, omul care a făcut din DNA ceea ce este astăzi, acum judecător la Curte. Practic, şeful SRI confiscă tema populară a anticorupţiei: orice piedică în calea SRI nu doar că ameninţă siguranţa naţională, dar acum ameninţă şi lupta cu corupţia.
Ce au făcut Daniel Morar şi Curtea Constituţională prin decizia privind legea poreclită „Big Brother“ a fost să egalizeze nivelul de acces la date al ofiţerilor de informaţii cu cel al magistraţilor. Pînă acum, aveam o reglementare foarte clară a modului în care procurorii pot accesa bazele de date privind comunicaţiile (cine cu cine a vorbit, a nu se confunda cu mandatele de ascultare), în timp ce nu aveam reglementări pentru accesul la aceleaşi date al ofiţerilor din servicii. Practic, un procuror-şef DNA avea reglementări şi restricţii (binevenite) în a accesa datele, pe cînd un locotenent SRI putea face ce dorea el şi ofiţerii superiori. Reacţia aproape isterică a SRI vine din vechea aroganţă: a nu se băga civilii în treburile noastre. Nici măcar judecătorii care acordă mandatele tuturor celorlalţi care au acces, cu excepţia SRI. După o decizie de bun-simţ a Curţii Constituţionale, am asistat la atacuri vehemente mediatice din partea SRI şi a unor televiziuni controlate de parlamentari apropiaţi de SRI la adresa Curţii. Iar Parlamentul a ţinut cu SRI. Adică a rămas Curtea Constituţională singurul instrument de control civil asupra SRI, şi asta doar pentru că se întîmplă să fie acolo Daniel Morar, un tip pe care îl lasă rece mistica serviciilor?
În lipsa unui control parlamentar real, numirea unor politicieni din opoziţie la şefia serviciilor nu a adus nici o schimbare de fond. Dimpotrivă, putem spune acum că şi Maior, şi Meleşcanu reprezintă două eşecuri pentru principiul de control civil asupra serviciilor. Maior îşi construieşte de ani buni imaginea de prezidenţiabil sau şef de Guvern – ce o pica. Are deja o curte proprie de ziarişti şi analişti, şi publică regulat cărţi de geopolitică, care ar trebui să demonstreze ce anvergură intelectuală are şeful SRI. Cărţile în sine sînt de o plicticoşenie îngrozitoare şi o remarcabilă lipsă de idei, cum sînt de obicei volumele scrise de negri pentru şefi. Nu contează ce spune Maior, important e să pară un tip deştept. Un tip deştept, plus care a fost şef SRI – e de ajuns pentru o carieră mare. Deci avem un şef la SRI care nu a făcut nimic vizibil pentru a ne asigura că societatea controlează SRI, nu invers, în schimb, îşi tot lustruieşte statuia viitoarei cariere politice. Îl avem apoi pe Meleşcanu, care a strîns 400.000 de semnături în timp ce era şef de serviciu secret. Aceşti oameni storc şi ei în interes propriu raportarea faţă de servicii, dacă acestea sînt infailibile, atunci cei care le conduc par a şti chestii şi cunosc lucruri mai presus de noi, muritorii. Două eşecuri de ţinut minte: nu contează dacă partidul lor e la putere sau în opoziţie, dacă pui mereu acelaşi gen de şef la servicii.
Nu ştiu care e faza cu Robert Turcescu, şi nici nu am chef să urmăresc nenumăratele editoriale care pleacă de la fărîme de informaţii pentru a construi teorii şi conspiraţii. Dar vîlva pică pe mistica serviciilor şi o accentuează. Dacă am fi fost convinşi că avem la modul real control parlamentar civil asupra serviciilor, atunci puteam aştepta o comisie de anchetă care să desluşească cazul. Dar cînd toţi sîntem convinşi că SRI şi SIE au plasat şi au selectat oameni în aceste comisii cît să îi controleze ele pe ei, atunci nu avem o instanţă de la care să aşteptăm un verdict credibil. Deci nu doar că nu ştim care e adevărul, dar ştim cert că nu avem cum să-l aflăm. Ne procopsim cu o mîzgă publică din care se hrănesc orgoliile scăpate din mînă. Alina Mungiu Pippidi a ajuns public la concluzia că toţi cei care am plecat de la ONG-ul pe care îl conduce am făcut parte dintr-o conspiraţie a serviciilor împotriva sa. Iată cum poţi internaliza aberaţia publică la nivel individual: nu propria inepţie e de vină cînd o dai în bară şi fug toţi de lîngă tine, de vină e o conspiraţie a serviciilor (în ce mă priveşte, mă voi adresa justiţiei într-un proces civil împotriva AMP, am explicat speţa pe lung într-un articol pe Contributors.ro – „Gata, la cremenal – o contribuţie personală la asanarea isteriei publice“, 25 septembrie). Aud că un alt şef de ONG a concediat un angajat pentru că cineva i-a spus că ar fi vorba de un agent infiltrat în organizaţie. Egomania unor personaje (dacă eşti ţinta serviciilor, înseamnă că eşti cineva important, nu?) serveşte chiar scopurilor acestor servicii: ce poţi dori mai mult decît ca lumea să te creadă atotputernic şi toţi să se suspecteze între ei?