Marcuse, Socrate, Bush, Snowden – cărţi bune de enervat amicii progresişti
● Paul Johnson, Duşmanii societăţii (Humanitas, 2013). Johnson este tipul de scriitor care, dacă îl întîlneşti la vîrsta potrivită, îţi poate stabiliza traiectoria intelectuală în nişte opţiuni ferme. Întîlnirea mea din tinereţe cu volumul său Intelectualii (reeditat de Humanitas în 2011, l-am văzut încă în librării şi îl recomand cu căldură) a fost una care mi-a închis apetitul pentru limbariţă, speculaţie şi abstracţiuni cînd vine vorba despre politică. S-ar putea să fie şi una dintre cărţile care m-au pus pe traiectoria liberal-clasică, cu empatie pentru conservatorismul politic, unde mă găsesc şi acum. De altfel, recomand toată seria de autor de la Humanitas. Duşmanii societăţii este genul de volum polemic care dărîmă stînga intelectuală în formele sale din anii ’70 (e scris în 1977). Scrisă cu şarm, erudiţie şi cu foarte mult umor – izbucneşti în rîs singur cînd îi încondeiază pe diverşi. Johnson (care va lua ulterior parte la revoluţia neoliberală a lui Margaret Thatcher, fiindu-i consilier) trece rapid prin istorie, aducînd uneori interpretări surprinzătoare. Imperiul Roman a căzut pentru că a renunţat la libertatea cetăţenească, atunci cînd împăraţii au început să reglementeze toate aspectele economice şi sociale – barbarii au copleşit Imperiul nu pentru că erau mai mulţi, ci pentru că romanii nu mai erau cetăţeni, ci sclavi ai statului, deci regatele barbare le ofereau alternative mai bune, libertatea în cadrul tribului. Deşi erau comercianţi de geniu, olandezii nu au fost capabili să înceapă revoluţia industrială şi au pierdut lupta cu englezii pentru că au acceptat impozite prea mari, tiranice (deci nu spiritul protestant a născut capitalismul, ci impozitele mici, libertatea economică, dreptul de proprietate şi patentele pentru invenţii). Şi tot aşa. Cine sînt duşmanii societăţii, cei din titlu? Statul supradimensionat, breslele înăbuşitoare. În zilele noastre (adică în anii ’70), panica ecologistă; inflaţia provocată de guverne pentru a redistribui avuţia clasei de mijloc (interesant elogiul lui Keynes – Johnson spune că el era un pragmatic care inova în funcţie de realitate, din păcate, atunci cînd keynesismul a dus la stagflaţie, Keynes era deja mort şi, în loc să continue să inoveze, urmaşii săi îi aplicau sfaturile de parcă ar fi fost o evanghelie); relativismul moral; limba de lemn, tendinţa filozofilor de a se ocupa mai mult de limbaj decît de realitate (filozofia de tip „joc de societate“); stînga fascistă universitară, pe linia Marx – Freud – Sartre – Marcuse şi diverse forme de gîndire mistic-religioasă, care se prezintă ca ştiinţe: marxismul, antropologia, psihanaliza. Pentru fiecare avem capitole speciale, savuroase. Plus, cum ziceam, formule de o ironie ucigătoare: „În cazul lui Wittgenstein, motivele pentru care nu a mai fost de acord cu propriile concepţii anterioare sînt şi mai obscure decît raţionamentul prin care a ajuns la cele dintîi.“ (p. 183)
● Paul Johnson, Socrate – un om pentru timpurile noastre (Humanitas, 2013). O delicioasă biografie a lui Socrate, pe care o includ aici pentru că Johnson îi dă filozofului misiunea de a fi arhetipul unui gen de individ conservator, pe care el îl vede ca ideal. Un conservator legat de realitate şi de fapte, curios, deschis la minte şi tolerant. Ca opoziţie la conservatorul obtuz şi obsedat de idei fixe, care devin idiosincrazii. Cine este personificarea acestui al doilea tip de conservator? Desigur, Platon: „Putem fi absolut convinşi că lui Socrate i-ar fi displăcut şi n-ar fi fost de acord cu cetatea ideală pe care voia să o edifice Platon (…). La vremea tinereţii, Platon îl idolatriza pe Socrate; la maturitate, l-a repudiat, dar fără să lase această impresie cititorului neatent sau poate nedîndu-şi nici el prea bine seama ce face. În primul rînd, trebuie spus că Socrate era un radical conservator, pe cînd Platon era un conservator radical. Socrate era deschis oricărei idei prin care se puteau depăşi diversele obstacole de natura demonstraţiei logice ce i se înlănţuiau în minte. (…) Socrate era un om chibzuit, practic, cu picioarele pe pămînt, adept al utilului, şi nu al perfecţiunii, îngăduitor cu privire la infinita diversitate a firii omeneşti. Nu era poet, ci un maestru al prozei vorbite. În schimb, Platon era poet. Mai rău decît atît, era un poet frustrat. În alcătuirea sa spirituală intrau şi trăsături de vizionar, de mistic, de transcendentalist. Credea în metempsihoză. Considera că sufletul deţine în adîncul său cunoştinţe intrinseci, uitate, care puteau fi readuse la lumină. Credea în forme transcendente, opuse obiectivelor individuale. Socrate nu credea în nimic din toate acestea.“ (pp. 77-79)
● George W. Bush, Momente de decizie (Pandora, 2012). Nimic nu va enerva un progresist mai rău decît să-i faceţi cadou o carte de memorii ale lui W. O va lua la modul personal, deci procedaţi cu atenţie, doar dacă are simţul umorului. Pentru progresişti e o chestiune de identitate personală să-l urască pe Bush, deci să citească această carte îi expune unui pericol real: ar putea empatiza cu Diavolul însuşi, le-ar putea afecta imaginea de sine mai ceva ca un iPhone de generaţie veche. Bush reuşeşte însă o performanţă, nu e o carte clasică de memorii, în care omul scrie ce îşi aduce aminte din perioada mandatului. Dacă Adrian Năstase s-a întins pe vreo zece cărţi cu memoriile din perioada cînd era ministru de Externe în România, Bush reuşeşte să sintetizeze aici cam tot ce e important de ştiut din două mandate ca şef al lumii libere. Şi asta pentru că organizează materialul nu cronologic, ci în jurul unor decizii. Fiecare capitol este povestea a cum a ajuns să ia o decizie: cum a ajuns să decidă că banii publici nu ar trebui să finanţeze cercetarea pe celule stem, cum a ajuns să invadeze Irakul, cum a fost cu intervenţia după uraganul Katrina etc. Aranjată aşa, cartea nu are cum să nu te pună pe gînduri (evident, dacă gena progresistă te lasă să o citeşti). Acest preşedinte cowboy e un om profund chinuit de deciziile pe care trebuie să le ia. Şi fiecare decizie este aproape cu totul altfel decît aţi citit în presa care i-a fost în general ostilă. Adevărul este că, dacă Traian Băsescu ar putea să dea dovadă de disciplina necesară pentru a scrie o carte organizată astfel, aş fi foarte curios să o citesc (am avut un val de articole de bilanţ despre Traian Băsescu, la finele lui 2014, ar fi cazul să îl facă şi el însuşi). Unele amănunte te lasă mască. De genul: „Singurul meu regret legat de legea PATRIOT este titlul ei. Iniţial, cînd proiectul de lege a fost trimis de către administraţia mea la Capitoliu, ea s-a numit Legea antiterorism din 2001. Congresul s-a dat mai deştept şi a rebotezat-o. Prin urmare, se subînţelegea că oricine se opunea acestei legi nu era patriot. Nu asta a fost intenţia mea. Ar fi trebuit să cer Congresului să-i schimbe numele înainte să o semnez.“ (p. 237). Şi pentru că tot e la zi tema cu tortura CIA, Bush are curajul de a nu ocoli nici o chestiune dură. Descrie pe lung nesfîrşitele dezbateri din cadrul administraţiei. Preşedintele primea propuneri detaliate ale unor metode pe care CIA le avea în vedere. Le-a refuzat pe cele mai multe. Dar experţii îl asigurau că e nevoie, că doar aşa se pot obţine informaţii care să prevină atentate, de la granguri Al-Quada prinşi. Acesta e genul de decizie greu de luat. Dacă s-ar mai fi întîmplat un 9/11, scandalul ar fi fost că de ce nu a autorizat preşedintele. Dacă mă întrebaţi pe mine, tot această poveste pleacă de la spiritul legalist absolut al americanilor. În sistemul lor, ofiţerii trebuie să aibă instrucţiuni scrise, autorizate şi legiferate pentru orice. Chestia asta îi umple de uimire pe cei din alte state, care torturează oameni de cînd se ştiu. Şi nu vorbim de ruşi, egipteni sau sud-africani, de la care ne aşteptăm. Acolo e clar: statul nu are nici un fel de scrupule în a tortura oameni. Dar am auzit acest argument şi în ce îi priveşte pe britanici (în luptă cu teroriştii IRA), francezi (în Corsica) sau spanioli (ETA). Metoda de lucru consacrată în mediile de securitate era: ia-l pe sus, bagă-l într-o cameră şi dă-i bătaie. Drepturi, proceduri legale? Du-te, dom’le de aici, ăştia sînt terorişti. Cu alte cuvinte, o modalitate extralegală de privare de drepturi prin decăderea din statutul de obiect al legii: tu nu mai exişti legal pentru că eşti terorist. Iar dacă se află (şi şansele sînt mici), atunci maxim ce se poate întîmpla e să fie pedepsiţi nişte ofiţeri torţionari. Sistemul ca atare nu stîrneşte pasiuni, pentru că nu există un sistem legal de tortură, este o obişnuinţă extralegală. Ei, nu, la americani, chiar şi după ce le-au căzut turnurile, ei aveau nevoie de un sistem legal. De instrucţiuni scrise. De acoperire juridică. De aici absurditatea legiferării a ceva ce nu poate fi, de fapt, legiferat. De aici seria imensă de scandaluri şi pata pe obrazul Americii. Doar că e uşor acum să decidem că Bush a greşit. A fost eficient? Măcar s-au obţinut informaţii de valoare? Bush aduce multe dovezi în carte că da, cu cazuri reale. Recentul raport al Congresului spune că nu. Să zicem că problema încă se dezbate. Cît despre Congres, o temă recurentă în carte este laşitatea celor de acolo, care îl scoate din minţi pe Bush. Îl sprijină în invazia Irakului, apoi dau vina doar pe el. Sînt informaţi despre tehnicile de tortură ale CIA, ştiu tot la detaliu – cînd izbucneşte scandalul, doar Bush e de vină. Votează rezoluţii ca să fie dur cu Saddam, pentru că are arme de distrugere în masă – cînd nu se găsesc armele, Bush i-a minţit etc. Ar fi multe de spus despre cartea asta, cum ziceam, aproape totul e altfel decît credeţi că ştiţi. Dar nu vreau să vă răpesc plăcerea de a o citi.
● Edward Lucas, The Snowden Operation: Inside the West’s Greatest Intelligence Disaster (Kindle edition). Ediţia electronică costă o liră, aşa că, dacă citiţi pe dispozitive electronice, e musai să o luaţi. Chiar dacă nu vă pasionează subiectul cvasitabloid cu Edward Snowden, la un moment dat tot vă va asalta un fan al individului ca să vă bage în ochi subiectul şi să vă demonstreze ce ticăloasă e America. Snowden produce la progresişti cam acelaşi efect ca Bush, dar pe invers. Temele astea cu netul, cu indivizi care se luptă cu Sistemul ca în Matrix se înscriu în placa lor mentală. Lucas e un tip pe care îl urmăresc de mult, aş putea spune că sînt un fel de fan, am mai recenzat aici cartea lui legată de Rusia, în care a spus despre Putin cam tot ce ştim acum cu toţii, că e un securist care vrea să instaleze o dictatură şi să cucerească alte ţări. Doar că el a scris cartea acum cîţiva ani, cînd nu era la modă să vorbim urît de preşedintele ales democratic al Rusiei. Deci, aş putea să spun că Lucas are un geniu de a scrie astăzi ceva ce merge împotriva curentului, dar care va deveni opinia majoritară poimîine. Iar în cartea asta demonstrează absolut credibil că Edward Snowden e un idiot util, care pozează în erou, dar a făcut rău inutil multor oameni, acţionînd pe o schemă folosită anterior de KGB în operaţiuni cu racolaţi. Cum face această demonstraţie? Ei bine, acum am două opţiuni: fie să mai scriu încă un articol cu sumarul acestei demonstraţii briliante, fie să vă rog frumos să daţi o liră ca să aflaţi. Mai bine o liră.