Lumea de după invazia rusească – cîteva instrucţiuni
Pare că scenariul rusesc era similar cu cel din Georgia în 2008: intrăm peste ei, ripostează şi asta declanşează un conflict armat pe care îl cîştigăm rapid, pe bază de intimidare şi moral superior. Între timp, lumea e confuză şi raţiunea preferă să se lase influenţată de frică, astfel încît întrebarea „cine a început?“ capătă un răspuns preferabil: nu Rusia. Deci, lumea civilizată a preferat să creadă că micuţa Georgie a început războiul, nesăbuită fiind. De fapt, Rusia l-a început, Georgia a preferat să reziste.
Cu Ucraina, situaţia e altfel, cel puţin pînă la momentul cînd scriu acest articol (luni dimineaţă). Citesc articole în Time şi The Guardian, cu reporteri de la faţa locului, unităţi militare ucrainene din Crimeea, unde scenariul este acelaşi: la poarta unităţii apar nişte coloane înarmate, care le cer să predea armele. Ei refuză şi de atunci se poartă lungi negocieri, mai vin ruşii să-i mai întrebe dacă s-au răzgîndit, ăştia le spun că nu. Unii dintre ei sînt tot ruşi ca etnie; oricum, în acest est al Ucrainei, diferenţierea nu e clară. Întrebarea este dacă cineva va trage, la un moment dat. Cinci foşti ambasadori americani în Ucraina au semnat un editorial în Wasghinton Post în care spun că armata ucraineană va rezista. Spun că îi cunosc pe militarii din Ucraina şi că nu aceasta trebuie să fie aşteptarea publică, nu vă bazaţi că se vor preda. Totuşi – adaugă ambasadorii – nu trebuie să se ajungă la aşa ceva, Rusia şi Ucraina trebuie să negocieze. Pe teren se pare că avem o situaţie de genul „orice, numai nu trage primul“. Se pune întrebarea dacă e chiar o politică sau e, pur şi simplu, laşitate.
Oricum ar fi, cînd disproporţia de forţe e atît de mare, e mai înţelept să fii laş sau nu? Neripostînd (deja două zile de invazie nedeclarată, plus încă două zile de cînd Rusia şi-a asumat trimiterea de trupe în Crimeea), Ucraina îşi asumă un alt scenariu decît Georgia. E drept că situaţia prezintă o diferenţă majoră: invazia rusească în Georgia ameninţa direct Tbilisi, aflat la scurtă distanţă de Osetia. În Ucraina, invazia a ţintit Crimeea, o republică deja autonomă, unde controlul Kievului era slab. Georgienii nu aveau unde să se retragă, pentru ei a fost o ameninţare existenţială de la bun început. Ucraina este în situaţia unei amputări care nu omoară organismul în sine. S-ar/se va schimba situaţia dacă Rusia înaintează dincolo de Crimeea?
A fost o invazie ciudată, care schimbă multe şi ale cărei efecte le vom simţi şi pe termen lung. Invazia militară seamănă periculos de mult cu o operaţiune teroristă – conceptele se vor altera şi, odată cu ele, şi regulile de comportament. Rusia deschide nişte uşi care se pot întoarce împotriva sa – e o ţară cu graniţe imense, cu mulţi vecini, care ar prefera incursiuni mascate, fără să declare război (gîndiţi-vă la uriaşele spaţii ruseşti capturate recent la scară istorică de la asiatici). Soldaţi cu uniforme fără însemne, fără numerele de înmatriculare la camioane, intră într-o altă ţară, fără declaraţie de război, nici măcar cu un avertisment formal. Din punct de vedere al dreptului internaţional, soldaţii ruşi au fost, timp de două zile, terorişti. Uciderea lor de către armata sau miliţia ucraineană ar fi fost atunci un simplu exerciţiu de aplicare a legii. După două zile absurde (în care, totuşi, s-au găsit idioţi morali, chiar şi în presa vestică, care să susţină că tipii cu uniforme, disciplină şi armament standard ar fi fost civili din Crimeea), Rusia a recunoscut că sînt soldaţii săi, trimişi acolo ca să apere civilii de etnie rusă.
Standardele de intervenţie au devenit cu totul obscure, deci. Juridic vorbind, Rusia trimite civili-înarmaţi pe care apoi îi reîncadrează în rîndul forţelor sale armate. Am văzut comparaţii cu intervenţia NATO în Kosovo. E aproape amuzant. Las deoparte că NATO a intervenit cu forţe aeriene. Dar nu e ca şi cum ar fi trimis avioane neidentificate ca să bombardeze Serbia şi nu a anunţat pe nimeni înainte. Dimpotrivă, Miloşevici a fost anunţat, avertizat, ştia ce trebuie să (nu) facă. Dar, mai ales: NATO a intervenit după ce catastrofa umanitară se întîmplase. Rusia intervine cu pretextul apărării populaţiei civile din Crimeea, înainte ca măcar să înceapă un scandal local acolo (oricum, autorităţile locale controlau situaţia şi Kievul avea altele pe cap decît să aducă la ordine Crimeea). Aceste detalii şi comparaţii sînt importante, pentru că vorbim de precendente. Precedentul în Kosovo a fost că nu ai voie să intri cu tancurile peste civili şi să comiţi omoruri etnice – aşa cum a făcut Miloşevici. Poziţia morală a Occidentului a fost solidă, explicit expusă şi asumată. În Crimeea, Rusia nu are nici o poziţie morală. Nu e clar ce ar trebui sau nu ar trebui să facă alte ţări, pentru a nu fi invadate de Rusia. E domnia bunului plac. Rusia invadează o altă ţară pentru că poate. Precedentul este: nu ne enervaţi că venim peste voi. Şi noi definim enervarea. E destul să ni se pară, să decidem noi unilateral că s-ar putea întîmpla ceva rău unora la care ţinem şi vă invadăm. Punct.
De cînd Rusia a invadat Ucraina, atenţia lumii s-a concentrat pe Obama şi pe Casa Albă. Aproape instinctiv. UE a trecut în plan secund, NATO e văzut ca vehicul, importantă e voinţa americană. Semn că America e încă naţiunea indispensabilă în Europa. UE e un colos economic cu ambiţii geopolitice (cum ziceam săptămîna trecută), dar cînd e vorba de muşchi şi arme, tot spre America se uită lumea. Din păcate, America însăşi este într-un moment în care nu e cool să se încreadă în forţele proprii. Invazia rusă din Crimeea îl pune pe Obama-pacifistul într-o postură ridicolă. Toată gargara antirăzboi care l-a făcut preşedinte este decontată la impactul cu o putere cinică, cum e Rusia lui Putin.
Pacifismul este, se vede din nou, o doctrină sinistră, care sună bine în teorie, dar care în practică înseamnă că forţele morale sînt forţate să se controleze/dezarmeze şi forţele amorale sînt avantajate. Mereu a fost aşa, mereu va fi aşa. Singura modalitate de a fi pacifist e să consideri că nu există morală sau că toţi sînt egali de răi. Adică pacifistul este, prin definiţie, un idiot moral.
Copiii foarte mici joacă baba-oarba într-un mod naiv: în loc să se ascundă, ei îşi pun mîna la ochi. Dacă ei nu mai văd pe cel care îi caută, cred că nu mai sînt văzuţi. Tactica asta are o logică de fier în naraţiune pacifistă: dacă pui mîna la ochi şi nu mai vezi că băieţii răi au arme înseamnă că ei nu există. Problema e că ei există. Pe la 3 ani, copilul începe să facă diferenţa şi se ascunde. În capul lui, a apărut diferenţa între a te ascunde şi a pune mîna la ochi. Pacifiştii au inteligenţa mentală a unui copil de 2 ani.
Un preşedinte american ales pe o platformă pacifistă, care primeşte în mod stupid Premiul Nobel pentru pace înainte de a face orice, putea să fie catastrofă. Nu a fost chiar aşa. Pentru că Obama este şi un realist, în acelaşi timp. Dar instinctele sale pacifiste reprezintă cea mai proastă latură a personalităţii sale. Pentru că realismul amestecat cu pacifismul înseamnă, în practică, faptul că începi mereu cu aşteptări naive, iei decizia greşită iniţial şi ajungi la decizia corectă prea tîrziu.
Obama s-a făcut de rîs trăgînd o „linie roşie“ în Siria, pe care regimul de acolo a trecut-o şi nu a păţit nimic. Ceva similar, deşi mai puţin jenant, a păţit şi în Crimeea. Înainte ca Rusia să-şi recunoască formal invazia, cînd, juridic vorbind, soldaţii ruşi erau încă bande de terorişti înarmaţi în Crimeea, Obama a avertizat Rusia că vor fi costuri pentru intervenţie. S-a vrut a fi un avertisment. Peste cîteva ore, Putin a trimis la Duma de Stat cererea de autorizare a trimiterii de trupe în Crimeea. Un exerciţiu haios în sine – e prima dată cînd Putin cere acordul Dumei pentru aşa ceva, în Georgia nu a făcut-o şi, oricum, ce contează Duma în autarhia lui Putin? Mai important decît cererea în sine e că se referea la toată Ucraina, nu la Crimeea. Teoretic vorbind, fără această recunoaştere deschisă a implicării militare, Rusia putea să-şi retragă trupele (probabil predînd punctele controlate către autorităţile proruse din Crimeea), negînd în continuare că a invadat Ucraina.
Dar Obama îi spune că vor fi costuri şi Putin îşi acordă autorizaţie să trimită trupe în toată Ucraina. Cum nu se poate mai prost. Dacă te ia lumea de pacifist, ameninţările tale nu prea sînt credibile. De aceea, ştiindu-se cu acest deficit de credibilitate a ameninţării, ar fi fost preferabil ca Obama să zică concret ce fel de costuri vor fi. Cel mai probabil, în capul lui Putin era scenariul georgian: lumea se indignează, face scandal, dar peste şase luni s-a uitat şi revenim la afaceri. După asumarea oficială a invaziei de către Rusia, între Obama şi Putin a avut loc convorbirea de 90 de minute, după care Casa Albă a dat un comunicat în termeni duri şi neechivoci: a vorbit de violarea integrităţii Ucrainei şi de izolarea Rusiei. Deci, nici o portiţă de interpretare la derută a ceea ce a făcut Rusia. Obama-realistul a fost din nou înşelat de aşteptările exagerate ale lui Obama-pacifistul şi acum trebuie să acţioneze tîrziu şi să recupereze terenul pierdut iniţial.
Dar ce anume să facă? Duminică a fost ziua în care lumea s-a gîndit cum poate fi pedepsită Rusia. Nu ar fi simplu sau uşor nici dacă ar exista poziţii comune, dar nu există. Ţările UE au schimburi economice cu Rusia incomparabil mai importante decît SUA.
În plus, situaţia nu s-a stabilizat pe teren, la momentul cînd scriu acest articol. Se va limita Rusia la Crimeea, sau va răspîndi intervenţia şi în estul Ucrainei? Din punct de vedere formal, SUA, Franţa şi Marea Britanie au o obligaţie juridică să protejeze Ucraina. Kievul a moştenit 2000 de focoase nucleare de la URSS. A fost de acord, în 1994, să renunţe la ele în schimbul unor garanţii de securitate oferite de Washington, Paris, Londra şi Moscova. Acest document – numit Memorandumul de la Budapesta – este clar în ceea ce zice: cele trei puteri occidentale garantează independenţa şi integritatea Ucrainei în graniţele sale de la acel moment. Cel mai important: garanţia nu depinde de un veto al Rusiei. Acest aspect e important într-o discuţie în care ONU e irelevantă (dată fiind prezumţia pacifistă care stă la baza sa, ONU e utilă numai cînd e vorba să-i încurce pe băieţii buni să acţioneze, cînd e vorba ca Rusia să fie oprită, e ca agheasma: nu strică, nici nu ajută). Întrebarea este: mai valorează ceva o garanţie oferită de americani, englezi şi francezi? Aceste trei state trebuie să se gîndească bine: după Ucraina, garanţiile lor se vor devaloriza mai rău ca hrivna în faţa dolarului.
În plus, invazia rusească în Ucraina – un stat care a renunţat la arme nucleare – mai lasă în urmă o lecţie deprimantă: odată ce ai arme nucleare, niciodată, cu nici un pretext să nu renunţi la ele. Obama a promis, cînd a fost ales, că va acţiona pentru o lume fără arme nucleare. Nu poţi să vrei şi o lume fără arme nucleare, dar şi să laşi ţările să fie invadate cu arme convenţionale – numai un copil de 2 ani, care îşi pune mîinile la ochi, crede că e posibil aşa ceva. Sau un pacifist. Ceea ce pînă acum intuiam atît noi, cît şi băieţii răi din Coreea de Nord sau Iran devine acum fapt dovedit: nu e bine să renunţi la arme nucleare în schimbul unor promisiuni.