Luăm şi noi o pauză de la revoluţie?
Eric Hobsbawm a murit tot comunist. A scris cărţi monumentale despre istoria recentă, dar nu l-a ajutat la nimic, omul a aşteptat triumful Revoluţiei pînă în ultima clipă. A recunoscut crimele comunismului, dar i se părea că vede Sensul de dincolo de ele. A trăit în buna lume burgheză care l-a aclamat ca pe un mare istoric, dar îi prevedea sfîrşitul şi înfrîngerea finală. Revoluţia vine orice-ai face, doar trebuie să avem răbdare, e scris în tablele lui Marx, şi cine sîntem noi, muritorii, să ne îndoim de ele? Aşa cum rolul credinciosului nu e să pună la îndoială, ci să desluşească cuvîntul Domnului, rolul marxistului e să desluşească, în istoria mică, timpul Revoluţiei. E ceva duios în aşteptarea asta, şi stupid în acelaşi timp. Hobsbawm avea barem ceva anvergură. De asta l-a numit The Economist, în ferpar, „ultimul marxist interesant“. Deşi îmi părea că în ultimii 20 de ani e interesant doar pentru că se încăpăţîna să rămînă dogmatic. Era pe post de cîine vorbitor – dacă un cîine se apucă să vorbească, lumea se adună curioasă să-l asculte, doar că nu e atentă la ce zice, ci la faptul în sine că un cîine vorbeşte. Cam aşa şi cu Hobsbawm: uite, dom’le, scrie cărţi de istorie, ştiţi că e tot comunist?
Păstra ceva anvergură şi pentru că nu ieşea zilnic să comenteze toate prostiile, s-a ferit să ajungă un Mugur Ciuvică al Revoluţiei. Marxiştii ăştia mici şi plicticoşi, gen Noam Chomsky et co, trăiesc extazul Revoluţiei finale anticapitaliste în medie cam de şapte ori pe ani, cu pauze de sărbători. Se adună unii la New York şi proclamă sfîrşitul capitalismului global. „Să creăm o nouă lume“; „Să ne unim pentru schimbarea globală“; „Opriţi maşinăria şi creaţi o lume nouă“; „Democraţia începe pe 15 octombrie“ – scrie pe pancarte. 15 octombrie trecut era chestia asta, că între timp şi Revoluţia aia s-a fîsîit. Dar a fost o perioadă mişto pentru revoluţionarii-Ciuvică. Chomsky era în extaz, Zˇizˇek bolborosea voios. Tineretul înfrînge stihia. Obama nu s-a arătat la faţă (electoratul continuă să nu fie interesat de Revoluţie), dar a arătat că a înţeles mesajul. După două luni de „Ocupaţi Planeta“, organizatorii erau enervaţi că tineretul revoluţionar se cam îmbăta şi urina pe unde apuca, presa de dreapta arăta căcaţi revoluţionari împrăştiaţi neigienic prin zonă şi presa de stînga s-a luat cu altele, bosumflată că Revoluţia finală nu face rating decît în prima săptămînă. Ăsta este rezumatul mic-burghez asupra mişcării Occupy, care a produs o cantitate imensă de maculatură despre cum se sfîrşeşte lumea asta şi începe epoca progresului.
Şi mă refer acum la Occupy aia a tinerilor răsfăţaţi din Occidentul bogat, pentru că e o mare măgărie din partea lor să spună că fac parte din aceeaşi specie cu oamenii care au murit în Egipt, Libia sau Siria. Măcar şi pentru că una e să te ia poliţia lui Mubarak la bătaie cu bîte şi la teste de virginitate în piaţă şi alta e să iei tu poliţia newyorkeză la reprize de scos limba şi pus poze pe Facebook. E aşa o diferenţă de context pe care numai nesimţiţi narcisişti ar trece-o cu vederea.
Maculatura intelectuală despre Occupy a creat un fel de reflex pavlovian: de atunci încoace, orice agitaţie mai mare de 1000 de persoane oriunde în lume înseamnă că iar începe Revoluţia. Se enervează spaniolii pe Papa de la Roma care e în vizită la ei – pac, Revoluţia. Ies şomerii israelieni în stradă – pac-pac Revoluţia. Ies studenţii chilieni în stradă pentru dreptul la educaţie gratuită plătită de alţii – pac-pac-pac Revoluţia. În ce-i priveşte pe greci, ei au declanşat Revoluţia finală de atîtea ori în ultimii doi ani, încît nemţii se gîndesc că ultima soluţie pentru ei ar fi o taxă pe revoluţie, taxele pe muncă nu fac mare brînză.
Cînd Tea Party a scos un milion de oameni în stradă la Washington cerînd taxe mici concluzia a fost limpede: un milion de spălaţi pe creier retrograzi neoliberali şi nasoi, nişte extremişti şi fascişti împuţiţi, ăştia nu sînt poporul. Milionul a mers apoi la casele lui, că are de muncit ca să producă taxe, ca să aibă studenţii de unde să ceară dreptul la educaţie gratis. Cînd Occupy a dus 50.000 de studenţi într-un parc din New York şi au proclamat sfîrşitul capitalismului, extazul a fost suprem: poporul a vorbit, noi sîntem 99%, naţiunea s-a trezit, gata, le-a sosit ceasul. Chestia cu 99% a ajuns axiomă, de parcă s-a măsurat la milimetru şi a ieşit la fix. Asta ar veni cam 30 de plătitori de taxe Tea Party per cap de student furajat din banii lor – şi totuşi studentul e 99% din popor, înţelegeţi?
Cînd Tea Party a obosit şi a fost acaparată de radicalii care au timp liber s-a dovedit în mod practic ceea ce intelectualitatea de stînga ştiuse teoretic de la bun început: mişcarea era una toxică. Cînd în parc au mai rămas 1000 de tineri a căror principală preocupare era să caute ziua toalete pentru a scăpa de berea acumulată la petrecerea de cu noapte, nu era nici un semn de fîsîială, Revoluţia stă să izbucnească în restul planetei care urmează disciplinată exemplul. Un moment de deznădejde, dar trecător, a fost cînd tineretul progresist a uitat de Revoluţie şi a stat la coadă la iPhone 5, drept urmare presa a fost ocupată două săptămîni cu subiecte de genul aplicaţiei X care arată roz pe ăsta şi era verde pe cel vechi. Am aşa o senzaţie că pînă la urmă Revoluţia lui Marx va deveni o aplicaţie de iPhone care va strînge zeci de milioane de downloads şi sute de milioane de like-uri pe Facebook.
Deci, la a doua privire surpriza că Hobsbawm a reuşit să moară tot comunist nu mai e chiar aşa o surpriză. Avantajul cînd eşti de stînga, chiar şi comunist, e că poţi trăi o viaţă doar printre oameni care gîndesc la fel ca tine. Ai tovarăşi de nădejde peste tot, prin mediul academic occidental, prin presa mainstream. Nu eşti majoritar ca marxist, dar oricum poţi face agenda, lumea te ia în serios, dezbate cu tine ca şi cum ai fi normal la cap, te cocoloşeşte. Spui oamenilor că Revoluţia e după colţ şi o să vadă ei burghezii pe dracu’. Iar burghezii ăia occidentali se hlizesc aşa gingaş: vai, domnule comunist, ce sclipitor sînteţi, hi hi hi!
„Dacă un talentat istoric ar fi rămas pînă la sfîrşit ataşat proiectului naţional-socialist ar fi fost tratat cu aceeaşi veneraţie în clipa morţii sale, în anul de graţie 2012?“ – aşa se întreabă Vladimir Tismăneanu într-un articol pe Contributors.ro. Ei, bineînţeles că nu. Nazismul şi fascismul au rămas domeniile sonaţilor, izolaţi prin străfundurile net-ului. Şi oricum, poţi fi cît de liberal şi democrat vrei, dacă un Cristian Pîrvulescu are chef, te poate face „fascist“, aşa, scurt pe doi, fără să clipească, dar nu trebuie să o iei personal, ţine de inerenţele istoriei. În schimb, dacă eşti comunist, marxist, progresist e OK. Acolo morţii din istorie rămîn un accident, Marx nu a fost de vină cu nimic.
Ascultam recent o conferinţă ţinută la LSE de un profesor de ceva, am şi uitat cum îl chema, despre oraşele moderne ca avangardă a luptei de clasă. Un mic burghez simpatic care făcea poante cu un public format din copii de burghezi şi mic burghezi care plătesc salariul pe 15 ani al unui indian mediu pentru ca odraslele să poată studia acolo. Şi adunarea dezbătea serios cum se pot organiza oraşele în reţele revoluţionare, pentru a răsturna capitalismul. Iaca aşa. Era ceva mai degrabă tehnic, omul avea know-how în ceva şi îl transmitea mai departe. Cam cum am fost eu recent în Muntenegru la o conferinţă a unor ONG-uri unde discutam cum te poţi organiza în reţele ca să monitorizezi negocierile de aderare la UE.
Deci, la conferinţa de la LSE se discuta tehnic, chirurgical, fără filozofie inutilă: cum să sabotezi chestii, cum lupţi cu poliţia. Şi mă gîndeam, ascultînd, că ăştia au know-how cam pe ce-au făcut Lenin, Pol Pot, Che Guevara: cucereşti, omori duşmanii de clasă, îi bagi la puşcărie pe ăia de vor libertate şi faci Revoluţia. Nu? Cînd va veni Revoluţia, noi ăştia de n-avem chef de ea vom fi împuşcaţi, băgaţi la puşcărie sau puşi la săpat canale. Dar nu trebuie să ne enervăm sau să o luăm personal, discutăm aşa, tehnic, ştiinţific, doar Marx a făcut ştiinţă, nu?
Cum ar fi ca la o universitate mare să vină nişte tipi care să schimbe know-how despre cum să organizezi coloanele de evrei în marş spre lagăr? Sau despre cum să aplici eficient legile rasiale? Şi uite aşa, după o oră şi jumătate de hi-hi-hi anticapitalist, profesorul s-a dus la un pahar de vin cu colegii şi învăţăceii la lecţiile care îi vor propulsa în elita capitalistă a lumii, că nu degeaba plătesc părinţii 15 salarii anuale indiene ca să le plătească taxa de studii. Dar, repet, nu trebuie să o luaţi personal, Revoluţia e cool.