Iran şi SUA, istoria în schimbare, în 2014 - interviu cu Abdulaziz SACHEDINA

Interesele economice pot face ca noul dialog dintre Iran şi SUA să se menţină nu numai în 2014, ci şi pe perioada unui posibil mandat republican la Casa Albă, ori a unui Congres dominat de republicani, consideră profesorul Abdulaziz Sachedina, consilier al Departamentului American al Apărării şi şef al Catedrei de Studii Islamice la Universitatea Fairfax. Iranul este imprevizibil, dar conducerea de acum nu are ca alternativă decît să negocieze cu adevărat cu Occidentul – anticipează profesorul Abdulaziz Sachedina. În Statele Unite, Sachedina este considerat unul dintre cei mai buni cunoscători ai Iranului, unde a şi făcut studii de teologie islamică. De asemenea, el a acordat consiliere autorităţilor irakiene, după căderea lui Saddam Hussein, în redactarea noii constituţii a Irakului.

Noua atitudine iraniană în politica externă a trezit reacţii extreme, de la neîncredere absolută, la entuziasm exagerat. Care ar fi, în fapt, registrul în care să citim noua politică iraniană?

Am fost în Iran ca să predau şi am simţit un optimism precaut, pentru că lucrurile sînt imprevizibile cînd e vorba de cei care deţin puterea. De fapt, cu Iranul e greu să faci predicţii. Ţinînd cont de asta, cred totuşi că acum conducerea iraniană ştie foarte bine că nu se poate izola şi nu poate lăsa să fie izolată prin embargo economic, şi că iranienii sînt sub o mare presiune. Cu mărfurile de trei ori mai scumpe, traiul a devenit foarte costisitor, situaţia economică e foarte grea. Cred totuşi că de data aceasta conducerea iraniană chiar e dispusă să facă ceva. M-am întîlnit cu preşedintele Rouhani în septembrie 2013, la New York, şi am remarcat o schimbare în atitudine, în mentalitate. În plus, există o relaţie foarte strînsă între liderul suprem Ali Khamenei şi preşedintele Rouhani, sînt prieteni de 27 de ani, iar Khamenei îi sprijină şi pe preşdintele Rouhani, şi pe ministrul de Externe, Javad Zarif. Fără sprijinul lui Khamenei, nu cred că Iranul ar fi făcut aceşti paşi. Ştiţi bine că ultraconservatorii iranieni nici nu vor să audă de aşa ceva, ei fac eforturi ca Iranul, după cum se exprimă ei, să nu cadă din nou în orbita americană. Eu nu cred că Iranul, la 35 de ani de la revoluţia islamică, ar putea face aşa ceva, nu cred în ideea că ar exista un plan ca Iranul să devină un nou satelit al Americii. E clar însă că puterea realizează că e un moment crucial şi că, dacă nu începe un nou capitol în relaţia cu America şi Europa, va pierde. Pînă acum, conducerea iraniană a folosit discursul antiamerican ca să rămînă la putere şi să aibă legitimitate, iar dacă spuneai că vrei relaţii cu America, pierdeai legitimitatea în plan intern. Însă acum nu s-a întîmplat aşa.

Dar am mai auzit în trecut, şi fără un efect considerabil, discursuri liberale şi deschise spre Occident – de exemplu, de la fostul preşedinte Khatami. Noul preşedinte, dar şi liderul suprem încearcă acum să îi convingă pe iranieni că ce se întîmplă nu este o trădare a idealurilor revoluţiei, ci un nou mod de supravieţuire. Le reuşeşte?

Cred că e important să nu uităm că Khatami şi Khamenei nu se înţelegeau deloc. Khatami a încercat să îşi extindă puterea şi, imediat, Khamenei l-a contracarat, ridicînd obstacole în calea lui. Rouhani are o relaţie diferită cu Khamenei, sînt prieteni care, cumva, s-au adunat împreună, după mult timp. E ca şi cum Khamenei l-ar fi aşteptat pe Rouhani ca să pornească acest nou capitol, o nouă epocă. Şi ar mai fi un factor. Poziţia ultraconservatorilor în Iran nu este văzută tocmai favorabil de populaţie. Iranienii văd că ultraconservatorii nu sînt doar negativişti, dar au şi schelete în dulap. De exemplu, gărzile revoluţionare, Pasdaran, sînt corupte, fac mulţi bani, investesc mult în imobiliare. Gărzile se tem că vor fi prinse, pînă la urmă – cum zice şi un proverb persan, că hoţul e prins invariabil după 40 de zile. Ultraconservatorii ştiu că poziţia lor nu mai este atît de puternică, aşa că trebuie să fie cît de cît de acord cu liderul suprem Khamenei. Cred că sînt mai multe semne acum în Iran, fie ele din motive practice sau ideologice, că ţara se mişcă spre o relaţie mai bună cu lumea din exterior.

Jocurile interne de putere din Iran sînt greu de înţeles din exterior. În Occident, gărzile revoluţionare, Pasdaran, sînt văzute ca fiind sub directa coordonare a liderului suprem, însă de prin 2003, au început să formeze un nou curent politic, cu o mare putere economică. Ahmadinejad a fost un reprezentant al acestui curent. Care este acum situaţia? E o luptă pentru putere între vechii clerici, vechile fundaţii religioase care au făcut revoluţia islamică şi politicienii proveniţi din rîndurile gărzilor revoluţionare?

Cultura iraniană e, uneori, înşelătoare pentru cei din exterior, pentru că urmează această distincţie între „exterior“ „interior“, adică arăţi în afară ceva diferit de ce arăţi în interior. De aceea există suspiciuni că iranienii nu sînt cu adevărat serioşi în negocierile cu cele şase puteri.

Această impresie e justificată doar parţial, pentru că, în cultura iraniană a taarof-ului, adică a politeţii verbale şi comportamentale, a formalităţilor, există ceva mai profund, conştiinţa faptului că sub toate aceste formalităţi, în Iran există foarte multă corupţie, bani făcuţi ilegal, afaceri în care sînt implicate gărzile revoluţionare, care au fost expuse vederii. Trebuie să nu uităm că, în Iran, în momentul în care invoci islamul şi corectitudinea islamică, cu atît mai mult eşti urmărit de populaţie. Uneori, islamul poate deveni un instrument de combatere a corupţiei, iar gărzile revoluţionare au fost prinse cu mîinile murdare.

Tocmai aici e paradoxul. Fostul preşedinte Ahmadinejad a fost primul politician iranian care a transformat în program politic şi cu argumente islamice, lupta anticorupţie, de aceea a fost votat, iar acum, curentul politic din care făcea parte a fost învins la alegeri.

Exact! A fost ceea ce numim „dezîncîntarea“ oamenilor. Vreme de opt ani, Ahmadinejad nu a îmbunătăţit deloc economia, dimpotrivă, a dus Iranul la faliment, nu a luptat cu corupţia, ba chiar el însuşi a fost implicat pentru că a practicat nepotismul cu apropiaţii lui. De asemenea lucruri s-au săturat iranienii. Dar mai e ceva. Iranienii s-au săturat de abuzarea religiei sub Ahmadinejad. Iranienii nu sînt foarte religioşi, iranienii îşi iubesc religia, dar nu neapărat pun în practică preceptele; însă nu le place să se facă abuz de religia lor. Asta au făcut Ahmadinejad şi Pasdaran, au torturat islamul vreme de opt ani şi l-au făcut un paria în plan internaţional.

În Iran se discută, mai mult sau mai puţin deschis, încă de la revoluţia islamică, despre legătura dintre religie şi politică, iar în ultima vreme sînt cercuri care spun deschis că religia are de suferit din cauza amestecului cu politica. Cît de aproape sau de departe este Iranul de o separare a celor două?

Cred că asistăm la o evoluţie inerentă, în care religia îşi pierde din credibilitate. În momentul în care religia devine un instrument în mîinile politicienilor, fie că aceştia sînt clerici ori nu, religia are de suferit. Cînd tragi linia, pragmatismul va ucide întotdeauna idealismul, iar religia se bazează pe idealism, vrea să se facă dreptate, să existe o societate echitabilă, şi nimic din toate acestea nu s-a întîmplat în Iran. Cred că promisiunile religiei încă de la început sînt îndoielnice – idei ca supravieţuirea împreună a islamului şi a republicanismului, ori a islamului şi a democraţiei. Da, poate exista o democraţie religioasă, dar nu şi democraţie bazată pe justiţie islamică, aşa cum este proiectată de dreptul islamic.

Dar nu este puţin cam greu să vedem curînd o asemenea separare între religie şi politică, în Iran? Dacă este să luăm numai instituţia ghidului suprem, Vali-ye faqih, care este esenţa simbiozei între religie şi politică... O separare ar echivala cu explozia instituţiei de bază în Iran şi acum, cel puţin aparent, şansa cea mai mare pentru reformă şi dialog cu exteriorul vine tocmai dinspre această instituţie, şi nu dinspre preşedinţie, care nu are adevărata putere în Iran.

Vali-ye faqih, instituţia ghidului suprem, după părerea mea, a murit, de fapt, odată cu Khomeini, pentru că nu a existat şi nu există vreun lider charismatic care să îi poată lua locul. Deşi poziţia de lider suprem a fost creată prin constituţie, ea nu are, totuşi, vreo personificare reală azi. Alt factor de care trebuie să ţinem cont pentru reformă îl reprezintă femeile iraniene. În Iran, femeile nu sînt pasive şi tăcute, ci active şi extrem de puternice. Ceea ce ele urăsc cel mai mult este haosul. Nu le place haosul în familie, în naţiune, nu le place ca soţii şi fiii lor să meargă la demonstraţii şi să lupte fără să existe un motiv real. Aşadar, puterea de control a femeilor a oferit, într-un fel, o stabilitate care altfel nu ar fi fost tocmai uşor de obţinut, pentru că deja există destulă opoziţie faţă de guvern, faţă de clerici şi de învăţaţii religioşi. Oamenii nu tac, dar, de exemplu, în Iran există o glumă care zice aşa: „Cine e şef acasă? Nevastă-mea!“ Şi ăsta e adevărul, femeia controlează, ea spune „Nu vreau să mergi să demonstrezi pe străzi!“, ea este forţa de stabilitate. Iranul e o ţară stabilă pentru că femeile nu vor haos. Niciodată nu li se acordă suficientă importanţă pentru asta. Şi clasa religioasă ştie că iraniencele sînt mai devotate religiei decît bărbaţii. Asistăm, de fapt, la o cultură predominant feministă, într-un fel pe care noi, cei din exterior, nu îl înţelegem. Există acest grup foarte puternic care spune cine să stea la putere în Iran, dar care poate face şi schimbările necesare, iar asta se întîmplă acum.

Dar mai este un grup în Iran, destul de numeros, dacă impresia mea este corectă, care are obsesia exploatării ţării din exterior, un sentiment bazat pe experienţele din trecut. Cum poate exista şi un dialog economic între Iran şi Vest, în aceste condiţii?

Printre musulmani, iranienii sînt consideraţi cei mai iscusiţi negustori, chiar şi cînd îi invită pe investitorii străini în industria lor petrolieră, pentru că există o rivalitate în domeniu între Iran şi Arabia Saudită. În Iran există o anume atitudine dominantă – cultura naţională iraniană este foarte unită, e ceva în iranieni care va lupta, dacă îi insulţi, ei nu vor tolera dacă faci ceva împotriva interesului lor naţional. De aceea, America nu va putea niciodată să invadeze Iranul, cum a făcut în Irak; într-un asemenea caz, iranienii ar lupta pînă la ultimul strop de sînge. Chiar şi economic, americanii vor trebui să trateze de la egal cu iranienii. Influenţa şi puterea Occidentului au fost mult slăbite, cu politica externă americană în ruine; americanii nu ştiu cum să rezolve Siria, cum să administreze presiunile Arabiei Saudite, iar iranienii vin şi spun: „Vă arătăm noi cum să faceţi.“

E posibil să vedem o repetare a istoriei? Acum peste 30 de ani, Iranul era principalul prieten al Statelor Unite în Orient. Sau va fi o relaţie permanent marcată de tensiuni?

Mă aştept la o relaţie tensionată, pentru că încă de la lovitura de stat din 1953, orchestrată de Statele Unite, în Iran domină acest sentiment că America nu este sinceră, că imediat ce interesele sale vor fi ameninţate în orice fel, va abandona orice prietenie. Iranienii spun că americanii le-au devenit duşmani pentru că şi-au exercitat suveranitatea şi independenţa. Toate acestea vor genera constant tensiuni şi nu cred că vor deveni vreodată aliaţi, ca pe vremea şahului, care era poliţaiul Orientului. Iranul este foarte ambiţios şi are puterea economică şi resursele umane pentru a oferi ceva Orientului Mijlociu, cum nu poate nici o altă ţară din zonă – poate cu excepţia Egiptului, dar restul, vecinii săi Arabia Saudită sau Emiratele Arabe, sînt mult sub capacitatea intelectuală şi economică a Iranului. Asistăm la un Iran care îşi exersează influenţa, dar este un Iran foarte suspicios în legătură cu planurile americane. Nici americanii nu au încredere în Iran, care nu le va fi aliatul care este Israelul, dar vor căuta un fel de sprijin în Iran pentru că Arabia Saudită nu mai este la fel de puternică.

Dar cum va putea Iranul să exporte stabilitate şi să comunice cu actorii din jurul său, de vreme ce, în ochii tuturor, Iranul are un mare defect: este diferit, este şiit.

Cred că suspiciunile care planează asupra şiismului vin din situaţia de după invadarea Irakului, pentru că, atîta vreme cît Saddam era acolo şi omora şiiţi, nimănui nu-i păsa. Acum, toată lumea e îngrijorată, de cînd şiiţii deţin puterea în Irak, şi există multe discuţii despre intenţiile Iranului. Trebuie să ţinem cont că Iranul, în materie de populaţie, tehnologie, educaţie, este înaintea oricui din regiune. Şi întrebarea este: cum se va poziţiona Iranul?

Cum poate fi explicată poziţia Rusiei, care s-a arătat încîntată de noul dialog dintre Iran şi Occident, deşi în trecut a făcut totul ca să blocheze astfel de discuţii, chiar dacă, în paralel, a ferit Iranul de decizii ale Consiliului de Securitate ONU? În plus, Rusia are de pierdut dacă economia iraniană se deschide şi alimentează Europa cu petrol şi gaze.

Relaţia ruso-iraniană nu a fost niciodată una armonioasă. Istoric, au fost mereu suspiciuni legate de politicile şi intenţiile Rusiei, chiar şi azi, mulahii iranieni spun că nu te poţi baza pe Rusia. E drept că duşmanul duşmanului american este prieten. Însă, una peste alta, relaţia Iranului cu America a fost mult mai productivă şi predictibilă decît cea cu Rusia, pentru că americanii nu au acelaşi tip de planuri imperialiste pe care le-a avut Rusia în regiune. Dacă ar fi putut, Rusia ar fi luat tot Azerbaijanul de la Iran. Din cauza istoriei, mai repede aş vedea o alianţă a Iranului cu America, decît cu Rusia.

Dar de ce, de data asta, Rusia nu s-a opus dialogului Iranului cu Statele Unite? Ce are mai valoros de cîştigat Rusia? Să fie doar Siria explicaţia?

Iranul are un interes în Siria pentru că este singura ţară arabă care a menţinut o lungă relaţie cu Iranul, după revoluţia islamică. În parte, Rusia vede un rol pentru Iran în criza siriană, pentru că are influenţă asupra Hezbollah-ului din Libanul vecin şi, în plus, Hezbollah-ul e singura forţă care ameninţă cu adevărat Israelul. Cred că este un joc de şah în care Rusia pare deocamdată în aşteptare. Evident că Rusia nu este încîntată că Iranul vorbeşte cu America, dar problema siriană trebuie rezolvată. Statele Unite ştiu că Iranul poate fi o legătură bună pentru soluţionarea problemei siriene. Cum anume? Încă nu e clar.

Ce se întîmplă dacă viitoarea administraţie americană, posibil republicană, va opri deschiderea spre Iran? Cum poate Iranul să permanentizeze dialogul? Este invitarea investitorilor americani soluţia? Mizează Iranul pe puterea uriaşă de influenţă a companiilor americane asupra politicii externe americane?

O carte a fost jucată de ministrul iranian al petrolului, cînd a spus că Iranului nu-i pasă dacă va produce atîta petrol încît acesta să ajungă la 20 de dolari. Asta vrea să audă America. Indiferent cine e la Casa Albă, democrat sau republican, vrea să vadă preţurile scăzînd. Îndrăznesc să spun că nu e nici o diferenţă între democraţi şi republicani cînd vine vorba de interesul naţional şi de interesele lobby-ului economic activ în Congresul american. Cred că pragmatismul va domina şi va determina deciziile oricărui preşedinte american. Cartea jucată de Iran, spunînd că petrolul poate ajunge la 20 de dolari barilul, a avut efectul scontat, iar americanii înţeleg că asta e în interesul lor, iar dacă, în paralel, negocierile pe programul nuclear decurg bine, nu cred că vreodată Congresul american îşi poate permite să spună că nu îi place Iranul. Interesele economice primează.

Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi. Cea mai recentă carte publicată: Revolta Orientului (Polirom, 2013).

Foto: wikimedia commons