Integrare

La o terasă, pe la miezul nopţii, după ce s-a mai stins arşiţa de peste zi, se alătură două mese pentru trei familii de expansivi în şlapi – şase adulţi şi un copil de vreo cinci ani. Liderul grupului, un fel de naş al celorlalţi, se aşază pe un scaun, ridicol de mic pentru el, după ce mai întîi îşi apucă pantalonii trei-sferturi de curea şi-i suceşte  în stînga şi-n dreapta, ca să-i aducă mai sus peste burta păroasă. Mişcarea nu-i prea foloseşte, dar vocea îi răbufneşte abrupt peste liniştea noastră: „Băăăi, mînca-ţi-aş, ăla are numa’ băşini în creier. Nu are altceva“. Pare că e vorba de nişte afaceri.  

Cucoana de lîngă el, probabil nevasta, s-a tras mai deoparte de masă şi vorbeşte la mobil, ţinîndu-se cu mîna de scaun, în largul loc lăsat între picioare: „Si, Marcelino, si. Allora...“ Femeia are vreo 50 de ani, poartă un pantaior alb de pînză, pe sub al cărui bluzon plesneşte un tricou roşu, întins peste pieptul mare. Gîtul gros, tiroidian, îi e înconjurat de un colier din aur masiv. E singura care poartă pantofi: toc înalt, imitaţie de piele de leopard. 

Un alt individ, cu părul alb, ochelari şi o talie la fel de rotundă ca a primului, reacţionează: „De ce crezi că-s băşini, mă, Săndele, omul se gîndeşte că aşa e corect“. „Bă, Dudule, cu asta m-ai omorît! Ăla e cu capu-n nori şi, cum ţi-am zis, crede în nişte băşini. Cînd or să se dezumfle, o să pută rău de tot. Băă-şini!“  

Al treilea bărbat de la masă îşi pupă nevasta pe după ureche şi se scoală să facă un tur al localului, cu aparatul de filmat în mînă. Filmează lumea de la mesele din jur, fără discriminare şi fără jenă că pe unul îl surprinde gesticulînd cu furculiţa în aer şi pe altul cu chifteaua pe jumătate îmbucată. După cinci minute de şlăpăit printre mese, revine la propriul scaun şi-şi filmează propria nevastă, îmbrăcată într-un combinezon cu pantaloni bufanţi, prins cu elastic pe sub braţe (a revenit moda anilor ’80?), în aceleaşi culori leopard ca pantofii soţiei celuilalt. 

„Băşini! Numa’ băşini şi iar băşini!“ explodează iar liderul grupului, bătînd cu palma în masă. „Băă, Dudule, am cunoscut nişte tipi care fac sudură, sudează şi solzi de peşte. O sudează şi pă mă-sa şi pă ta-su, dacă vor. Sînt nişte meseriaşi super-extraordinari, bă. Să-ţi spun ceva: românii sînt cei mai mari meseriaşi în făcutul lucrurilor astea de mînă. Construiesc nişte iahturi de te crăcănează. Io n-am văzut aşa ceva în Italia de cînd sînt acolo, de opt ani. Nici frati-miu n-a văzut aşa ceva în toată Spania, c-am vorbit şi cu el.“ „Nu prea cred eu asta – zice Dudu cu un ton rezervat –, dar dacă spui tu, nu te contrazic.“ „Să n-am parte dacă te mint, mînca-ţi-aş gura ta să ţi-o mănînc! Sînt de nota zece, bă, băiete! Mergem la Olteniţa şi-ţi fac cunoştinţă cu ei.“ Pe masă e adusă o tavă cu multe halbe de bere. Bărbaţi şi femei pun mîna pe ele şi ciocnesc în cruciş şi-n curmeziş,  urîndu-şi sănătate şi bani mulţi. Copilul ia camera tatălui său şi vrea şi el să filmeze localul. Părintele îi arată cum s-o ţină şi pe ce să apese. „Aşa, tată, deschide capacul ăla şi te uiţi pe acolo. Aaaşa, vezi că nu e greu. Da, ţine-o dreaptă. Te fac regizor, să lucrezi la televiziune.“ „De ce-i bagi, bă, băşini în cap?! Vrei să ajungă să mintă lumea cu televizorul? Aia-i o băşină de meserie.“ „Sandule, băşină e aici în România. La noi te descurci bine cu aşa ceva.“ „Da, da, înţeleg, acolo o s-o filmeze pă majestatea sa. Peste tot e băşină, băăă, chiar dacă-i mai parfumată, îţi spun io. Aşa e în toată lumea.“ „Nu mai face atîta caz, mă, Sănducule! Sperii copilu’, lasă-l să se bucure şi el că filmează!“ – intervine femeia în pantaior. „Ştie tata ce trebuie – se bagă şi Dudu – nu vezi că îi merge mai bine decît nouă, e cel mai împlinit, ia uite ce substanţă are pe el.“ Într-adevăr, dintre toţi trei, tatăl copilului are burta cea mai impresionantă. Lîngă el şade o femeie tăcută, subţire, cu părul alb atîrnînd pe umeri.  

La masă sînt aduse platouri cu fripturi mustoase şi cartofi natur. „Ohh, Românica! Arată bine, bă, băiete, nu e ca la ăilalţi de-am mîncat alaltăieri-seară, cînd ne-au servit numa’ băşini. Asta-i ceafă. Care-i fleică?“ Femeia cu părul alb îl întreabă ceva pe chelner. Omul nu înţelege. Ea repetă. „Aha, toaleta? Acolo.“ Cucoana se ridică să se îndrepte spre uşa indicată, dar înainte îi aruncă bărbatului ei printre dinţi o frază într-o engleză cu cel mai britanic accent posibil. Nu pricep exact ce zice, dar deduc că Europa se schimbă.