Independenţa justiţiei - cu final gri deschis

1 decembrie 2011   EDITORIALE ȘI OPINII

Săptămîna trecută am publicat un fragment din volumul EU approach to justice reform in Southeastern and Eastern Europe, din capitolul comparativ pe care l-am scris împreună cu Laura Ştefan. Era vorba de Consiliile independente care autoguvernează justiţia în Europa de Sud-Est (cum este CSM la noi). Făceam o trecere în revistă a problemelor apărute în cîteva ţări. Reiau cu cîteva detalii suplimentare despre România şi o concluzie generală pentru regiune. (C. G.)

Saga Consiliului Superior al Magistraturii din România este şi similară cu alte cazuri din regiune şi relevantă pentru evoluţia lor. În general, CSM a acţionat ca apărător al statu-quo-ului şi a încercat să obstrucţioneze acţiunile instituţiilor anticorupţie create la cererea şi cu asistenţa UE. După aderarea din 2007, tentativa de a concedia unul dintre şefii de secţie de la DNA a dus la o mobilizare extraordinară, şi mai degrabă stranie, a cîtorva ambasadori ai unor state din UE. Au decis să participe ca observatori la şedinţele CSM atunci cînd decizia crucială urma să fie luată. Comisia Europeană a criticat public Consiliul, care a decis să dea înapoi. Este doar un exemplu şi, din nefericire, nu ar fi singurul. Scandaluri de corupţie şi nepotism au vizat direct membri ai CSM. Cînd au fost începute investigaţii de corupţie împotriva unor magistraţi, Consiliul a încercat să-i protejeze. Totuşi, experienţa românească cu Consiliul Judiciar nu e în întregime de rău augur. În 2010 a fost ales un nou CSM. Alegerile au creat noi probleme, unii dintre foştii membri ai CSM au interpretat legea în mod creativ şi au decis să mai rămînă în funcţie. Totuşi, un grup consistent de magistraţi tineri şi reformişti (care anterior criticaseră fostul CSM, alături de ONG-uri) au reuşit să fie aleşi de către colegii lor. S-a stabilit un nou echilibru fragil în Consiliu, iar activitatea sa şi poziţiile publice s-au îmbunătăţit vizibil (deşi nu acoperind întru totul aşteptările susţinătorilor lor din societatea civilă). Şi în Croaţia, Consiliile Judiciare (separate pentru judecători şi procurori) au fost departe de aşteptări. Expertul nostru din Croaţia numeşte acest fenomen „schimbare fără reformă“. În toate cele trei cazuri – România, Bulgaria şi Croaţia –, Comisia Europeană a pornit prin a susţine Consiliile împotriva politicienilor şi a sfîrşit prin a le critica şi a le cere mai mult progres. Nici unul dintre experţii care au scris rapoartele noastre nu a fost mulţumit de activitatea Consiliului respectiv din ţara sa. Statisticile despre acţiunile disciplinare aplicate sînt dezamăgitoare – cazuri foarte puţine şi sancţiuni foarte blînde (vezi subcapitolele despre integritatea magistraţilor, din fiecare raport de ţară). Unii dintre experţi au observat tendinţa Consiliilor de a funcţiona mai degrabă ca sindicate decît ca veritabile instituţii de guvernare a justiţiei.

Cum se explică acest eşec sistemic? De ce nu au reuşit aceste Consilii să răspundă aşteptărilor? Este o problemă temporară sau un eşec care se va permanentiza? Există o soluţie mai bună? Nu există răspunsuri nici simple, nici clare la aceste întrebări. 

Explicaţia pare a ţine de natura complexă a istoriei din regiune. Sub comunism, politicienii au controlat justiţia, iar practica asta a continuat ceva vreme după ce democraţiile fragile au fost instalate în aceste ţări. Prin urmare, timp de decenii, în sistemul juridic au fost promovate persoane obediente şi obsedate, în primul rînd, de carieră, iar cei independenţi şi deschişi la minte au fost marginalizaţi. Acest corp profesional a fost apoi chemat să voteze noile Consilii care să autoguverneze justiţia. Nici o mirare că rezultatul a dezamăgit. Nu a avut loc o lustraţie reală după căderea comunismului. În România, chiar şi o prevedere limitată care îi excludea din magistratură pe foştii informatori ai Securităţii a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională (ea însăşi o instituţie plină de foşti, dat fiind că există o condiţie în Constituţie ca cei numiţi acolo să aibă 18 ani de experienţă juridică). O reţea de oameni din interiorul sistemelor de justiţie a controlat tranziţia în aceste ţări. În statele apărute recent, care au obţinut independenţa după căderea comunismului, situaţia nu a fost neapărat mai bună. Republica Moldova i-a păstrat în funcţie pe judecătorii numiţi de Uniunea Sovietică. Schimbarea de putere din 2009, violentă şi radicală în natura sa politică, nu a însemnat şi reforma reală a justiţiei. Croaţia şi-a reinventat un sistem juridic după despărţirea de Iugoslavia. Noile autorităţi independente au numit noi judecători, concediindu-i pe cei de origine sîrbă şi angajînd etnici croaţi apropiaţi de partidul primului preşedinte, care a obţinut independenţa. Această reţea a oamenilor numiţi atunci încă mai controlează sistemul juridic croat.

Tranziţia justiţiei a fost mai lentă şi mai controlată decît tranziţia economică şi cea politică. Neexistînd un corp electoral reformist, noile instituţii au fost o reflectare a celor care le alegeau. Dar pe de altă parte, Serbia a combinat lipsa de reforme cu schimbarea abuzivă a judecătorilor de către politicieni. În 1992, judecătorii sîrbi au obţinut inamovibilitate, un mandat sigur care ar fi trebuit să dureze tot restul vieţii lor profesionale. În 2008, politicienii s-au răzgîndit şi Parlamentul a decis să-i renumească pe toţi judecătorii. Nu au existat criterii clare şi nici un vot responsabil, ceea ce a permis un favoritism politic brutal, făcînd ca „soluţia“ să fie mai rea decît problema iniţială (detalii în capitolul din carte despre Serbia, care conţine un subcapitol special despre renumiri). Comisia Europeană ţine acum sub observaţie procedura de renumire, considerînd-o un test pentru procesul de aderare a ţării la UE.

În concluzie, Consiliile au dezamăgit. Avem la îndemînă o soluţie alternativă? Din păcate, alternativele sînt mai rele, aşa cum arată experienţele din Serbia (renumirea judecătorilor) şi Ucraina (care nu a creat un asemenea Consiliu ales de magistraţi). Observaţiile noastre critice despre aceste Consilii nu sînt menite să nege că s-a făcut un progres. Justiţia guvernată de Consilii alese este mai bună decît justiţia controlată de politicieni. Din nefericire însă, independenţa nu atrage după sine eficienţă şi responsabilitate. Nu respingem independenţa justiţiei, doar avertizăm că aceasta nu este soluţia miracol în care am crezut cu toţii la începuturile tranziţiei. Procesul de construire a unor justiţii mature şi eficiente este mai dificil, ia mai mult timp şi efort decît simpla schimbare a unor aranjamente instituţionale. Vestea bună este că presiunea publică (internă, dar mai ales din partea UE) funcţionează. Vestea proastă este că funcţionează doar pe termen lung.  

Mai multe