Înapoi la Obama - prostia cu ştaif

11 noiembrie 2010   EDITORIALE ȘI OPINII

Barack Obama a pierdut majoritatea în Camera Reprezentanţilor, raportul popularitate/neîncredere dă cu minus şi a suferit cea mai rapidă prăbuşire în sondaje a unui preşedinte, de pînă acum. Ca unul deosebit de iritat de obamanie la vremea respectivă, ar trebui să mă bucur. Dacă îmi amintesc şi că am ratat un doctorat pentru că unul dintre miliţienii minţii de la SNSPA a considerat că am o părere greşită despre Obama, ar trebui să exult. Adevărul este că e unul dintre cazurile acelea în care nu are nici un farmec să spui „v-am zis eu...“. Obamania a fost un exemplu de psihoză colectivă bazată pe prostie cu ştaif. Şi nu e nici o bucurie să ţi se confirme că cei mai mulţi indivizi din specia umană sînt pur şi simplu proşti, manipulabili şi labili la ego. Mai ales, nu e nici o bucurie să ţi se confirme că prostia ia forme cu atît mai acute cu cît oamenii sînt mai educaţi, mai informaţi şi mai tineri. Obamania nu a fost genul de prostie de masă „Dan Diaconescu – 20.000 de euro“. În cazul DD e genul de prostie hulpavă – acea prostie primordială, clară, uşor de înţeles: dacă e de luat, mă bag şi eu. Acest gen de prostie a făcut posibile Caritas, FNI şi criza economică globală. Obamania intră însă la altfel de prostie. Acea prostie cu ştaif, prizată de oamenii care gustă idei: dacă e de schimbat lumea peste noapte, mă bag şi eu. Acest gen de prostie a făcut posibile comunismul, nazismul, legionarismul şi cam toate „ismele“ criminale. 

Corecţii politici să stea liniştiţi la locurile lor, nu l-am făcut pe Obama criminal. Făceam doar nişte categorisiri ale prostiei umane. Prostia celor inteligenţi şi informaţi e mereu mai deprimantă decît prostia hulpavă. Obama şi fanii lui nu sînt decît nişte motive de deprimare, nu e nici o brînză să fi avut dreptate în legătură cu asta. O fi el un gargaragiu care spune fiecăruia ce vrea să audă, dar adevărul e că Obama nu a produs vreo catastrofă la guvernare care să-i justifice căderea abruptă de popularitate. E de vină că nu a făcut minuni. Dar culpa reală e a mulţimii de proşti care îl adulau pentru că va face minuni. Cel mai mult mă amuză analizele de presă din revistele americane respectabile, care explică nepopularitatea preşedintelui ca pe un fel de fenomen natural, un fel de meteo. Citesc Newsweek şi Time cu regularitate. Un efect pozitiv al sfîrşitului obamaniei e că cele două au redevenit citibile. Erau nişte majorete excitate care scoteau cover-story-uri redundante despre Obama – acest imens contemporan al nostru care avea meritul că s-a născut din proprii părinţi. Atunci cînd, rar, venea vorba despre politicile şi promisiunile concrete, curgea numai lapte şi miere: sănătate pentru toţi, planeta va fi salvată, mielul şi leul vor sta bot în bot în faţa Casei Albe, bla bla. Şi aşa a decurs campania triumfală a lui Obama, votat de 90% dintre jurnaliştii americani, altfel obiectivi şi echidistanţi. A trecut ceva vreme şi obamania s-a fumat. Cum analizează aceiaşi ziarişti fenomenul? Cu detaşare. Statistica despre joburi nu arată prea bine, din această cauză... Dacă un panglicar prosteşte milioane de oameni, nimeni nu are apoi nici o vină, nici panglicarul, nici proştii, de vină trebuie să fie ceva plicticos-neutru, de pildă rata şomajului, o chestie legată doar indirect de preşedinte, dar pe care o putem măsura exact, deci vom vorbi foarte mult despre ea. 

De ce e Obama nepopular? Poate pentru că nu a curs lapte şi miere şi mielul nu stă bot în bot cu leul? Nu ştiu, lansez şi eu o ipoteză. Poate pentru că a trecut mahmureala şi realitatea e tot aia? Asta înseamnă că sînt un cinic acrit? Nu, nici pe departe, cine mă citeşte frecvent ştie cît mă irită cinismul. Dar tot atît mă irită şi isteriile de genul: lumea e naşpa, dar vine Gigel Demagogul şi ne salvează. Mi se poate spune: bine că te dai tu deştept, e uşor să spui acum post-factum. Îmi pare rău pentru proştii care se vor regăsi în cele de mai sus, dar era perfect previzibil. 

Iau doar un exemplu de promisiune. Dacă spui că vrei ca toţi americanii să aibă asigurări medicale, dar serviciile să rămînă la fel de bune, atunci baţi cîmpii. Americanii s-au obişnuit cu serviciile medicale excepţionale şi foarte scumpe. Europenii şi majoritatea oamenilor de bonton din lume consideră că serviciul medical este un drept al omului, cu care ne naştem cu toţii, deci statul ar trebui să ni-l asigure. Faptul că europenii şi majoritatea oamenilor de bonton din lume cred asta nu înseamnă că e şi adevărat, e doar un triumf al voinţei asupra realităţii. Adevărul e că serviciile medicale sînt exact ce le spune şi numele: nişte servicii. Care costă. Pentru care cineva trebuie să plătească. Dacă cineva plăteşte mult, atunci serviciile sînt bune. Dacă nu plăteşte, atunci nu sînt. Atît de simplu este. Serviciile medicale pe sistem european sînt ieftine, proaste şi discriminează pe criterii administrative (mori stînd la coadă pentru operaţie sau rezolvi cu pile). 

Serviciile medicale pe sistem american erau scumpe, bune şi discriminează pe criterii financiare (plăteşti, te servim). Obama le-a spus americanilor în campanie că se poate şi bune, şi pentru toţi. Era previzibil că nu se putea? Da. Eşti un prost că l-ai crezut? Da. Desigur, puteţi citi analize de zeci de pagini şi teze de doctorat despre povestea cu reforma medicală americană, dar asta de mai sus e esenţa. 

Aşa se face că reforma a nemulţumit pe toată lumea: pe cei care ţineau la calitate pentru că sînt convinşi – şi au dreptate – că va scădea calitatea. Pe cei atenţi la deficit pentru că sînt convinşi – şi au dreptate – că preţurile vor urca, iar statul va băga mîna în buget. Pînă şi spectatorii lui Michael Moore, cel cu cursul scurt cinematografic de politici de sănătate, sînt nemulţumiţi pentru că ce a făcut Obama nu e chiar serviciul medical de stat gratuit, centralizat şi controlat administrativ ca în Europa, a introdus obligativitate, dar sistemul tot pe piaţă se bazează. Culmea e că sînt nemulţumiţi şi foarte mulţi dintre cei 40 de milioane de neasiguraţi jeliţi de Moore & co. Pur şi simplu cei mai mulţi dintre ei nu aveau chef să plătească asigurare, mergeau pe ideea: sînt tînăr şi sănătos, nu am nevoie. Şi Obama i-a obligat să plătească asigurare.  

Vi se pare prea încurcat? Aşa e şi viaţa. Povestea cu asigurările medicale e complicată, ţine de motivaţii complexe ale oamenilor şi de interese divergente. Desigur, poţi să pui totul într-o naraţiune simplă: sistemul e inuman, corporaţiile şi Bush sînt răi şi nu vor să-i ajute pe oameni, dar lasă că vine Obama şi va fi dreptate pentru toţi. Poţi să faci asta, milioane de oameni au făcut-o, acest pattern de simplism combinat cu supra-aşteptări poate fi reconstituit pentru cele mai multe dintre promisiunile lui Obama. Apoi oamenii s-au trezit că nu merge. Cine e de vină? Obama. Dar nu doar el. Doar pentru că sînt foarte mulţi, nu înseamnă că milioanele de proşti care l-au crezut nu au nici o vină.

Mai multe