Impresiile unui oaspete francez (I)

9 septembrie 2010   EDITORIALE ȘI OPINII

Tot pe vremea cînd Paul Morand îşi publica în foileton observaţiile despre Bucureşti, culese apoi în volumul binecunoscut, într-o altă revistă pariziană, Monde et Voyages, a apărut, la 15 februarie 1935, un articol al istoricului François de Vaux de Foletier, care vizitase în anul precedent ţara noastră. Textul, din care am tradus aici pasajele mai semnificative, se înscria într-o serie consacrată capitalelor lumii – după primele opt, de la Belgrad la Edinburgh.

 „Bucureşti

Reşedinţă de vară, de la sfîrşitul veacului al XIV-lea, a voievozilor valahi, a căror reşedinţă definitivă a devenit în 1698, a fost ocupat de turci în 1769 şi în 1848, de ruşi în 1769 şi în 1807, de austrieci în 1789 şi în 1848, de austro-germani în 1916. Bucureşti, capitala României mari, este centrul intelectual, politic, industrial şi comercial al ţării. Bogat în vechi monumente care-i evocă istoria, s-a transformat, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, într-un oraş foarte elegant, foarte luxos, remarcabil prin vastele sale bulevarde, prin frumoasele sale grădini publice, prin minunatele sale parcuri. În plus, din punct de vedere economic, este unul din oraşele cele mai active din regiunea intermediară între Europa centrală şi cea răsăriteană.

Pentru cine debarcă la Bucureşti, după ce a cutreierat prin Balcani, primul moment este de bruscă surpriză. Numaidecît, neapărat, fiindcă este principala arteră din cartierul marilor hoteluri şi al magazinelor celor mai frecventate, călătorul începe să măsoare cu pasul Calea Victoriei. Ea este puţin şerpuită şi nu prea largă, totuşi comparabilă cu marile noastre bulevarde, fiindcă acolo se regăseşte acel nu ştiu ce parizian a cărui impresie nu am mai avut-o în nici o altă capitală europeană, nici chiar dintre cele mai frumoase şi mai bogate. Această impresie ţine de o anume bună dispoziţie măsurată, de eleganţa şi graţia doamnelor care se plimbă, de revărsarea rapidă a automobilelor lucioase, de animaţia de pe terasele cafenelelor, de feeria firmelor luminoase, de atmosfera plăcută din magazinele pline de mărfuri de bună calitate, venite, de altfel, în mare parte, de la Paris. În aceste magazine, aproape totdeauna, se vorbeşte franţuzeşte: din lectura instructivă a micii publicităţi de pe ultima pagină a ziarelor aflu că bijutierii, modistele şi fotografii au nevoie de vînzători sau vînzătoare care să cunoască limba franceză. De asemenea, în librării sau la chioşcuri, cărţile şi gazetele franceze sînt într-o proporţie considerabilă. În bibliotecile publice şi în repertoriul teatrelor, literatura noastră este larg reprezentată, în mod inteligent. Un cotidian foarte răspîndit este publicat în limba franceză, L’Indépendance roumaine. De aceea, compatrioţii noştri nu se simt cîtuşi de puţin stingheri în capitala României.“

Urmează un şir de nume de străzi care aparţineau istoriei politice sau culturale a Franţei. Nu toate s-au păstrat pînă azi, dar la Pasteur, Michelet şi Edgar Quinet s-au adăugat, prin revenirea la vechile denumiri, datorate alianţei din Primul Război Mondial, Clemenceau şi General Berthelot. Pînă aici, caracterul de propagandă al articolului n-a putut scăpa nimănui. Autorul, care venea de la Sofia, unde luase parte la Congresul internaţional de bizantinologie, era evident dispus să prefere germanofiliei care a caracterizat o întreagă generaţie din intelectualitatea bulgară, primirea caldă care-i întîmpina pe francezi la Bucureşti. Dar, cum se va vedea săptămîna viitoare, trecînd de Calea Victoriei, acest oaspete şi-a îngăduit să constate şi „nota exotică“ rurală, tot mai vizibilă către periferie. Pentru a atenua critica, ceea ce ar fi fost judecat drept înapoiere este aici legitimat ca fidelitate faţă de tradiţia istorică.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

În fotografie: Jules Michelet.

Mai multe