Idei de stricat distracţia anti-austeritate
● Vasăzică austeritatea nu mai e chiar aşa o fatalitate, ne anunţă noul preşedinte francez François Hollande, în aplauzele entuziaste ale mulţumii. Dacă zice un om ales de poporul francez, atunci e musai să fie adevărat, doar nu s-a mai văzut politician francez să bată cîmpii, nu? Iar Hollande şi alegerea sa doar confirmă un trend intelectual care deja devenise dominant: gata cu austeritatea, trebuie să producem creştere. Abia ce se adoptase Pactul Fiscal care ar trebui să asigure lumea că europenii disciplinaţi îi vor disciplina şi pe europenii mai puţin disciplinaţi, că establishment-ul UE vorbea deja despre un Pact de Creştere. Şi tot vorbeşte de atunci şi probabil va continua să vorbească, doar Hollande e guraliv tare. Cel mai probabil se va adopta un Pact de Creştere care va promite ceva investiţii cînd vom avea bani, adică apă de ploaie. Dar tam-tam-ul va fi mare. Cum bine zicea The Economist, politicienii europeni au nevoie să pară că fac ceva pentru creştere. Deci, se vor îmbulzi să vină cu idei şi să semneze. E foarte uşor să ai idei despre cum să cheltui bani pe care nu îi ai. Şi mai uşor este să ai idei despre cum să cheltui bani pe care îi iei pe datorie, că doar aşa am ajuns la criza de acum.
● Cu toată insistenţa unora, Hollande nu a vrut să dea detalii. A repetat de multe ori că el ar putea să ţină şi deficitul bugetar mic şi să şi bage bani în creştere. Şi lumea l-a crezut. Asta e expresia unui infantilism intelectual. Dacă intri în linia naraţiunii Hollande, tot deranjul acesta cu austeritatea pare să fi fost rodul unei analize greşite. Adică, vezi dom’le, eram OK, ne mergea nu minunat, dar aşa şi aşa, şi – brusc – nişte maniaci ai austerităţii, nişte oameni fără inimă s-au apucat să taie costuri. Înţelegeţi? Aşa, ca Sarkozy. Ei bine, dacă îi dăm pe ăştia jos din tren, gata, s-a rezolvat. Era atît de simplu. Doar domnul Hollande ştie şi cum să ţină deficitul mic, şi să provoace creştere.
● Acum, în legătură cu creşterea. Toată lumea vrea creştere. Literal vorbesc. Toată lumea. Cine nu vrea creştere să ridice mîna sus! Hollande este expresia unei imposturi intelectuale pe care stînga a provocat-o pentru uzul propriu: au reuşit să creeze impresia că numai ei vor creştere. Noi, ăştialalţi, vrem descreştere, pare-se. Bine, dom’le, hai să creştem! Cum? Ăăă, acesta e momentul în care stînga îşi scoate degetul din gură şi zice: las’, că vedem noi după alegeri. Ideea la îndemînă este: prin investiţii de la stat. Adică bani. Cum rămîne cu deficitul? De unde bani? Cîţi bani? Pe cît timp?
● Economiştii – şi economiştii de stînga mai ales – au talentul să vorbească cu metafore alambicate. Vă propun, stimaţi cititori care nu sînteţi economişti, să lăsaţi orice complex deoparte şi, cînd auziţi un economist vorbind despre macroeconomie, să comparaţi mereu ce zice despre situaţia unei ţări cu situaţia unui buget de familie. E acelaşi lucru, doar pe mai mulţi oameni. Vă spun un mare secret: faptul că economiştii fac să pară totul complicat e pentru că nici ei nu înţeleg mare lucru, dar vor să pară că ştiu mai mult decît restul lumii, deci inventează limbaj specializat. Aşadar, ţineţi minte – aplicaţi macroeconomia la bugetul familiei dumneavoastră şi veţi putea deosebi impostura metaforică de economia cu sens. În acest context, creşterea pe deficit sună cam aşa: Gigel are un salariu de 10 lei, din care trebuie să plătească cheltuieli curente de 9 lei şi datorii trecute de 3 lei. Vecinul Costel bancherul i-ar împrumuta bani, dar cum e bancher, şi nu cămătar, nu vrea să-l lase pe Gigel fără casă sau să-i taie un deget. Nu pentru că ar fi bun la suflet, dar casele nu mai fac mare brînză, iar un om fără deget nu poate munci, deci tot nu i-ar da banii înapoi. Deci, Costel îl împrumută, dar îi zice: băi, fă-ţi ordine în viaţă, lasă băutura şi ţine-te de serviciu. Gigel se ţine ce se ţine, dar îi vine greu. În acest moment, intervine economistul anti-austeritate, care de obicei are şi Premiul Nobel. Şi zice economistul: Gigele, fratele meu, ăştia te omoară cu austeritatea, tu ai nevoie de creştere, tu ai nevoie să te dezvolţi. Gigele, cea mai bună soluţie pentru tine e să-ţi cheltui ăia 3 lei pe un bax de Red Bull, să-ţi crească aripi, mă, băiatule!
● Un alt abuz de metafore este practicat atunci cînd se vorbeşte despre aderarea la euro. Sau despre ieşirea din zona euro, a Greciei mai ales. Aici auzi vorbindu-se despre flexibilitatea politicilor monetare. Nu-i aşa că sună frumos? Cine să fie împotriva flexibilităţii? Cine vrea să fie inflexibil să ridice mîna sus, băi, rigizilor! Flexibilitatea politicilor monetare ar salva o ţară aflată în dificultate (Grecia) sau i-ar permite uneia care nu e încă acolo să crească, prin ieftinirea exporturilor (România). Şi cine nu vrea exporturi ieftine să ridice mîna sus! Bun, dar ce înseamnă flexibilitatea politicilor monetare? Cel mai bine ne pot explica domnii Nicolae Văcăroiu (fost prim-ministru) şi Florin Georgescu (fost şi actual ministru de Finanţe). Flexibilitate înseamnă inflaţie şi devalorizarea monedei. Sau, mai degrabă, posibilitatea Guvernului de a provoca inflaţie şi devalorizare. Singurul onest din această discuţie este Florin Pogonaru, şeful Asociaţiei Oamenilor de Afaceri. Domnul Pogonaru ne-a zis clar în ianuarie: „este anormală stabilitatea leului (...) Pentru mine, prudenţa excesivă este la fel de păguboasă ca şi asumarea de riscuri stupide“ (citat de HotNews). Domnul Pogonaru se plînge că Banca Naţională propteşte leul, ţinîndu-l artificial sus, din considerente sociale. Deci, exporturile şi afacerile orientate spre export sînt scumpe. Şi are dreptate. Cum şi eu, în calitate de plătitor de credit la bancă şi de mic burghez fricos faţă de inflaţie, am dreptate să vreau o monedă stabilă. Şi aş prefera rapid euro, decît un leu proptit cu mari costuri de BNR şi care face salturi nervoase cînd pică Guvernul în Parlament. Asta este, avem interese diferite în acest punct. Şi zic că domnul Pogonaru este singurul onest pentru că e singurul din spaţiul public care spune clar ce anume înseamnă flexibilitatea asta. Altfel, domnul Lucian Isar, distins economist şi noul ministru delegat pentru mediul de afaceri, este un adept al amînării trecerii la euro şi foloseşte cuvinte d-astea de gen „flexibilitatea politicii monetare“. Ceea ce nu este onest. Oamenilor ar trebui să li se explice clar: stimaţi votanţi, vrem să dăm un şut economiei ca să crească şi vrem să facem asta prin inflaţie şi devalorizare – vă băgaţi? Şi dacă cetăţenii mor de dragul unui leu care ajunge la un curs de 6 per euro şi o inflaţie ca pe vremea lui Văcăroiu, cînd era tot Georgescu ministru de Finanţe, atunci aşa va fi.
● Într-un fel, şi Paul Krugman este onest. El este economistul cu Nobel preferat al planetei, şi asta pentru că e mare critic al austerităţii. Articolele sale sînt foarte populare. Imediat după alegerile din Franţa şi Grecia, Krugman salută în The New York Times revolta europenilor împotriva austerităţii. Toată lumea citează din articol criticile. Soluţiile lui Krugman nu prea sînt citate, deşi el le zice, pe faţă. Grecia trebuie să iasă din zona euro şi să-şi devalorizeze masiv noua monedă. Ca-n Argentina: ai 10 dolari la bancă (de stat sau privată), statul ţi-i confiscă şi îţi dă înapoi 10 pesos, care într-o lună valorează o treime din cît era la începutul operaţiunii. Şi atunci se relansează economia. În Argentina a mers, exportatorii au cîştigat. Vor grecii asta? Atunci să voteze pentru aşa ceva, nu pentru vorbărie anti-austeritate. Cît despre Germania, zice Krugman, ea trebui să-şi provoace inflaţie acasă, pentru a le permite celorlalţi europeni să exporte mai mult în Germania. Nu prea are mult sens, dar omul e onest: inflaţie şi devalorizare. Dacă asta votaţi, asta veţi avea. Dar haideţi să nu mai folosim metafore din astea cu creşterea şi flexibilitatea.