Iar despre anticorupţia la nivel UE

Cititorii constanţi ai acestei rubrici ştiu că tot promovez ideea unei politici anticorupţie la nivelul Uniunii Europene. Pe scurt, ar fi o ieşire ideală pentru România din impasul actual, în care avem încă nevoie de monitorizare pe zona anticorupţie, dar existenţa unui Mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV) pe justiţie doar pentru România şi Bulgaria ne creează o problemă de status în Uniunea Europeană. Am scris chiar recent că guvernul şi preşedintele din România ar trebui să devină promotorii acestei idei la nivel european (pentru întreaga argumentaţie a se revedea articolul de luna trecută „Deci, dăm anticorupţie la toată UE?“). 

Ideea are un campion credibil în Parlamentul European în persoana Monicăi Macovei. În primăvară, Macovei a iniţiat, alături de patru europarlamentari din alte ţări, o declaraţie scrisă care îndeamnă „instituţiile europene să adopte politici comprehensive anticorupţie şi să creeze un mecanism clar de monitorizare regulată a situaţiei din statele membre“. Revin azi la temă pentru că s-au întîmplat lucruri importante. 

Monica Macovei a organizat săptămîna trecută la Parlamentul European o audiere publică pe exact această idee, unde a reuşit să aducă doi comisari europeni, în sală fiind europarlamentari şi activişti civici din mai multe ţări (din care cele mai importante reţele anticorupţie la nivel continental). Momentele importante ale zilei au fost următoarele: vicepreşedinta Partidului Popular european (PPE), Corien Wortmann-Kool, a spus că „PPE este decis să susţină o politică de evaluare periodică a măsurilor anticorupţie, la nivelul tuturor statelor membre“. A mai adăugat că va susţine propunerea Comisiei atunci cînd aceasta va înainta documentul (rămîneţi pe recepţie pentru a afla de ce e important că un vicepreşedinte al celui mai mare grup politic european a spus asta).

Monica Macovei şi-a reexprimat intenţia de a promova o politică anticorupţie la nivelul UE, pe baza programului Stockholm (detalii despre acesta în articolul precedent). Cecilia Malmström, comisara europeană pentru Afaceri Interne, a ţinut un discurs lung în care a vorbit despre costurile corupţiei şi despre necesitatea unei politici paneuropene în domeniu. A fost pentru prima dată cînd a afirmat explicit că actuala Comisie intenţionează să vină cu ceva în aprofundarea Programului Stockholm, ba chiar cu un calendar concret. Comisia lucrează acum la un document de propunere din care va rezulta, în primăvara anului viitor, un „pachet anticorupţie“. Vor imagina nişte standarde şi un mecanism de raportare regulată de către Comisie a ce face fiecare stat din Uniune în acest domeniu (am aflat cine e persoana care se ocupă în Comisie de scrierea draft-ului de propunere, intenţionăm la CRPE să organizăm o masă rotundă la Bruxelles despre ce ar trebui să cuprindă acea propunere).

Declaraţiile comisarei (am promis să feminizez titlurile oficiale în această rubrică, dar în acest caz nu sînt sigur că e forma potrivită, deşi „comisăresei“ ar suna şi mai barbar) Malmström au fost importante pentru că au arătat deschidere din partea Comisiei şi au stabilit un calendar. Ba chiar a spus explicit că e convinsă că propunerea de monitorizare permanentă a domeniului de către Comisie va întîmpina rezistenţă din partea statelor membre. Şi aici este problema. Se pare că reacţia informală a celor mai multe guverne naţionale, atît la sugestiile Comisiei cît şi la ideile Monicăi Macovei, este negativă: guvernele nu se vor monitorizate în acest domeniu. Paradoxal sau nu, există deschidere la nivelul ţărilor scandinave. Paradoxal sau nu, sînt şi statele care au cele mai puţine probleme cu corupţia. Pe moment, România are o poziţie pasiv-negativă. Vom găsi rezerve de înţelepciune pentru a ieşi din colţul în care ne-am autoizolat şi să împingem această idee? Nu ştiu. Personal, îi voi pisa la cap pe oficialii români cu această idee, de cîte ori voi avea ocazia. 

Printre ceilalţi vorbitori, Alina Mungiu Pippidi a făcut o trecere în revistă a metodelor de măsurare a nivelului corupţiei şi a recomandat ca eventuali viitori indicatori urmăriţi de Comisie să plece de la o definiţie extinsă a corupţiei, ca abatere de la norma universalistă a accesului egal la resurse şi la instituţii. Un duş rece a venit de la Hans Nilsson, şef de unitate la Secretariatul Consiliului. În calitatea sa de funcţionar al Consiliului, deci reprezentant al guvernelor naţionale, Nilsson a exprimat de fapt opinia majorităţii curente de acolo: există mecanisme anticorupţie ale Consiliului Europei şi ale ONU şi e suficient că statele din UE au aderat la acestea (cititorii familiarizaţi ştiu asta, pentru ceilalţi: a nu se confunda Consiliul UE, instituţia unde membre sînt guvernele naţionale din UE, cu Consiliul Europei, o adunare de state europene în sens larg, unde sînt membre inclusiv Rusia, statele din fosta Iugoslavia şi cîteva „stanuri“ foste sovietice). Evident, Nilsson a exprimat voalat o poziţie de obstrucţie a ideii. Convenţia ONU împotriva corupţiei e o formalitate, iar grupul de state anticorupţie GRECO de pe lîngă Consiliul Europei funcţionează deja de multă vreme, fără efecte vizibile, mai ales pentru statele deja intrate în UE (cînd eram stat candidat, Comisia a impus României nişte condiţionalităţi dezvoltate de GRECO; dar tocmai pentru că nu avea instrumente proprii la îndemînă). Oricum, ideea în sine că UE aşteaptă de la Consiliul Europei să o scape de corupţie e absurdă. În Consiliul Europei, ţări de genul Rusia, Albania sau Kazahstan sînt parte şi deţin drept de veto. 

Am întrebat din sală dacă MCV, ca mecanism care acoperă acum doar România şi Bulgaria, ar putea servi ca model şi precedent pentru o eventuală politică anticorupţie a UE, pentru toate statele membre. Am reţinut reacţia precipitată a lui Nilsson, care a afirmat răspicat că MCV a fost un eşec şi că nu vede de ce un mecanism eşuat ar putea servi de model. Iată deci un prim obstacol: opinia majoritară în Consiliul UE că MCV a fost un eşec. Poate nu a funcţionat pe cît ne-am fi dorit, dar eşec e mult spus. Am scris de mai multe ori că a fost, de fapt, o oportunitate pentru a ţine anticorupţia pe agendă şi pentru a pune presiune pe guvernanţii de la Bucureşti. Povestea ANI e doar un exemplu spectaculos: au vrut să o desfiinţeze, dar s-au răzgîndit tocmai pentru că exista MCV, deci presiunea europeană. 

Una peste alta, e pentru mine un exerciţiu fascinant de campanie de advocacy şi practică a politicilor europene. E fantastic că Monica Macovei a preluat cauza şi se ţine cu încăpăţînare de această idee, în Parlamentul European. După Tratatul de la Lisabona, puterile Parlamentului au crescut în domeniu, iar presiunea de acolo pe guvernele naţionale poate funcţiona. Cum la Comisie există voinţă, s-ar putea să asistăm în viitor la o alianţă Comisie – Parlament pe această temă. Cum vă închipuiţi deja, voi mai scrie despre asta, vă ţin la curent.