Hai să facem o revoluție! Mai bine nu
Amicul meu Tai îmi zice cu subînţeles: „Ha, şi cînd şi la România aşa Revoluţie?“. Evident, vorbeşte despre Egipt şi mă întreabă cînd vom face şi noi altă revoluţie. Am un moment de inspiraţie şi îi întorc replica: lasă România, cînd face Vietnamul o revoluţie?
Amicul meu Tai îmi zice cu subînţeles: „Ha, şi cînd şi la România aşa Revoluţie?“. Evident, vorbeşte despre Egipt şi mă întreabă cînd vom face şi noi altă revoluţie. Am un moment de inspiraţie şi îi întorc replica: lasă România, cînd face Vietnamul o revoluţie? Rîde. Adevărul e că pe Tai nu prea-l mai interesează de Vietnam, a plecat de mult de acolo şi acum e mai mult român. Dar faptul că un vietnamez (din sud – noi nu am fost comunişti, mi-a spus odată cu mîndrie) mă ia aproape la rost că de ce nu facem o revoluţie mă pune pe gînduri. Mai ales că gîndul lui este foarte prezent în josul articolelor despre ce se întîmplă acum în lumea arabă. Unii (cei mai mulţi dintre cei cu astfel de gînduri) ar vrea o revoluţie contra „regimului Băsescu“. Alţii, mai puţini, sînt furioşi la modul general, nu doar pe Băsescu, au ceva cu „sistemul“. Colac peste pupăză, liderul opoziţiei şi prezumtivul prim-ministru Victor Ponta zice şi el: „În ultimul an şi jumătate, în România nu a mai existat nici un fel de dialog, totul a fost impus. Nici măcar nu se mai adoptă legile în Parlament. În Parlament se vine cu angajarea răspunderii. Nici măcar nu sînt lăsaţi parlamentarii puterii să voteze la moţiunea de cenzură, sînt ţinuţi în bănci. Cînd nu ai dialog este practic o incitare la manifestaţie publică. Nu-mi doresc să ajungem ca în Egipt sau ca în alte ţări din acea zonă. Dar modul de comportare al regimului Băsescu este identic. Eu încă sper că vom reuşi prin mijloace democratice să schimbăm acest regim, deşi sînt extrem de alarmat de ce se întîmplă“.
Nemulţumirea lui Victor Ponta e legată de schimbarea Codului Muncii. Ceea ce lui i se pare că arată ca în ţările arabe. Serios vorbind, nu arată. Dacă am fi arătat ca în Egipt, Ponta ar fi fost la puşcărie, PSD ar fi fost interzis şi maxim ce ar fi putut face ar fi fost să candideze ca independenţi, iar mesajul lor ar fi ajuns la populaţie, nu în toate serile, prin Antena 3 şi Realitatea TV, ci doar prin posturi de limbă română din afară. Dacă am fi fost ca în Libia, ar fi fost declarat duşman al poporului revoluţionar şi împuşcat de mult. Nu mai continui, pentru că demonstraţia este facilă, comparaţia nu se susţine. În plus, am învăţat că, dacă oamenilor le intră în cap o comparaţie, nu prea le-o mai poţi scoate.
Newsweek publică în numărul din 14 februarie două pagini de recapitulări: cum au sfîrşit diverşi dictatori şi ce s-a întîmplat cu ţările lor după aceea. Bilanţul lor arată cam aşa: Niyazov al Turkmenistan-ului a lăsat în urma lui tot o dictatură, Miloşevici al Serbiei a murit la Haga, Serbia rămîne captivă a crimei organizate şi fără Kosovo, dar cel puţin nu mai au loc epurări etnice. Indonezia de după Suharto a ajuns democraţie. Zairul post-Mobutu s-a afundat în război civil, cu şase milioane de morţi. Chile post-Pinochet este cea mai înfloritoare democraţie din America Latină. Haiti de după Baby Doc e cel mai eşuat stat din acea emisferă. Bineînţeles, e şi Ceauşescu al nostru acolo. Newsweek face aşa bilanţul nostru post-revoluţie: „Apropiaţii lui Ceauşescu au păstrat puterea, dar România s-a curăţat (cleaned up) şi a intrat în NATO. Adio, blocul estic!“. Picăm deci bine din această recapitulare, una dintre ţările care au scăpat cu folos de un dictator.
Şi totuşi, de cîte ori vreo regiune sau un stat trece prin revolte populare şi revoluţii, o bună parte dintre noi au această reacţie: hai şi la noi! Cu alte cuvinte, contestarea politică trece dincolo de opoziţia faţă de anumite persoane, partide sau politici. E prea puţin, democraţia nu ne ajută, vrem revoluţia. Împotriva a ce? Împotriva sistemului? Care sistem este democratic. Democraţie defectă, dar democraţie. Traian Băsescu contesta PSD şi pe Adrian Năstase ca fiind „partid-stat“, o exagerare evidentă la acel moment. PSD era un partid corupt care acaparase instituţiile, dar contestarea sa era posibilă în limitele democraţiei şi a fost înlocuit de la putere prin mijloace democratice. La fel acum, Traian Băsescu poate fi contestat, a fost suspendat democratic (deşi nejustificat) şi repus la loc tot democratic. Şi poţi spune orice despre el şi PDL, dar nu te poţi plînge că „regimul“ nu permite contestarea.
Victor Ponta spune abil că nu încurajează manifestările violente, dar tocmai asta face atunci cînd compară România cu Egiptul. Şi nu vorbim aici de grupări extremiste, nu vorbim de Vadim Tudor sau Noua Dreaptă sau alţi marginali care contestă, pe baze permanente, baza regimului democratic. Din păcate, vorbim chiar de politica mainstream, de politicieni adînc înfipţi în sistem, care chiar au şanse să ocupe cele mai înalte funcţii în stat. Orice ar spune ei, Băsescu pre-2004 şi Ponta acum nu sînt disidenţi, nu sînt opozanţi eroici ai unui regim criminal. Sînt oameni politici care folosesc gargara comparativă pentru a-şi atinge scopuri minore. Problema nu sînt ei, ci cei care îi ascultă. Problema e că ni se pare normal să auzim mesaje anti-sistem de la politicieni care ar trebui să susţină sistemul. Asta e vestea proastă.
Vestea bună e că gargara lor e recunoscută chiar şi de către cei care îi urmează. Mitingurile PSD de anul trecut care protestau împotriva tăierii cheltuielilor publice s-au desfăşurat civilizat şi s-au încheiat la ora programată. Nu ocupare de spaţii publice, nu bătăi în masă cu jandarmii. Oamenii au protestat organizat, şi-au spus părerea, au plecat acasă. Mircea Badea a organizat un miting de protest împotriva CNA, pe care îl acuză de cenzură. Nu, nu seamănă cu Egiptul. E ridicol să fii zilnic pe post înjurîndu-i pe conducători şi să-ţi închipui că eşti disident. E şi o mare nedreptate faţă de acei disidenţi egipteni morţi în puşcăriile lui Mubarak pentru că au scris cîte ceva pe un blog. La chemarea lui Mircea Badea, oamenii au venit, au protestat, au plecat acasă. Foarte bine au făcut, aşa e în democraţie. Dar Victor Ponta şi Mircea Badea se arată convinşi că nu mai trăiesc în democraţie, că Băsescu e dictator. Şi sînt foarte mulţi oameni care cred şi ei asta. E bine că strigăm „lupul“, s-ar zice că sîntem o societate care ne dezvoltăm anticorpi împotriva dictaturii. Doar că, dacă strigăm „lupul“ de prea multe ori, vom păţi ca Petrică. Dacă, la un moment dat, chiar va încerca careva o dictatură în România, vom avea o societate deja obosită de atîtea strigăte anti-dictatură.