Germanofili să fim, dar s-o ştim şi noi!
„Cartea aceasta îşi propune să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda cîtorva opinii divergente, îndeosebi în rîndul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul «idealului naţional», în sensul intrării României în conflict împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei.“ Aşa îşi începe Lucian Boia cartea Germanofilii – elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial (Humanitas, 2009). Şi se ţine de cuvînt. Este o demonstraţie coerentă şi uluitoare, readuce o epocă oarecum uitată şi o pune în afara clişeelor din filmele istorice.
Primul capitol trece în revistă istoriografia oficială din interbelic pînă după Revoluţie, pe subiect. Istoriografie care suferă de un clişeu grav: românii sub înţeleapta cîrmuire a lui Brătianu au fost uniţi de idealul naţional al unirii cu Transilvania şi au pornit la război. Nu a fost chiar aşa, ca în orice democraţie, România din 1914 a fost divizată şi cuprinsă de febra dezbaterii. Încercînd să inducă ideea unirii în cuget şi simţiri, istoriografia care încerca să adapteze istoria la prezent devenea mincinoasă de multe ori şi ridicolă destul de des. În cazul lui Grigore Antipa, cutare istoric spune că savantul s-a retras în studiu şi meditaţie în anii în care el a fost de fapt un foarte activ şi eficient administrator sub ocupaţia germană. Dar cum Antipa a fost un mare savant era ruşinos să spui aşa ceva.
Boia are apoi capitole dedicate, pe categorii, elitei – politicieni, ziarişti, universitari, academicieni. Uneori schimbă perspectiva cu totul, ca atunci cînd afirmă cu argumente că toate guvernele lui Carol I sprijiniseră alianţa cu Puterile Centrale şi asta fusese politica oficială a statului român timp de 30 de ani: alianţa cu germanii şi austriecii pentru a fi protejaţi contra ruşilor. Pînă în 1913, singurele planuri de luptă ale Statului Major erau pentru război cu ruşii şi bulgarii.
Pînă la război, românii transilvăneni nu aveau în programul oficial de acţiune unirea cu România, ci doar obţinerea de drepturi în interiorul Austro-Ungariei. Cazul lui Slavici, transilvănean el însuşi, e grăitor, pentru că a luptat pentru unitatea culturală a românilor, dar nu şi pentru unitatea politică. E greu de înţeles astăzi cum cel care a spus că „Soarele pentru toţii românii la Bucureşti răsare“ a avut o atitudine atît de oscilantă tocmai în problema Transilvaniei (avertiza chiar că, dacă românii ar lua Transilvania, caracterul poliglot şi divers al regiunii va fi afectat, şi drepturile celorlalte etnii de acolo nerecunoscute). Dar atunci el nu ieşea din peisaj. În 1914, la funeraliile regelui Carol I participă o mare delegaţie a românilor transilvăneni. Octavian Goga şi Vasile Lucaciu trecuseră în Regat şi făceau campanie pentru intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. E antologică scena în care întreaga conducere a Partidului Naţional Român din Transilvania venită la funeralii este implorată de Goga şi Lucaciu să rămînă la Bucureşti şi să conducă de aici lupta prin poziţii radicale pro-unire. Sînt refuzaţi, iar părintele Lucaciu constată amar: „Nu-i nimic, plecaţi voi, noi rămînem aici, un popă prost şi-un poet nebun!“. Cam aceasta era atmosfera, preoţii şi popii excentrici credeau atunci în unire. Unii dintre liderii respectivi au activat în război de partea cealaltă şi apoi au devenit miniştri şi, chiar prim-ministru în cazul lui Vaida-Voievod, în Guvernul României Mari. Aşa sînt vremurile, nu există un singur adevăr istoric, doar dezbateri şi dileme pe care nici istoria nu le poate lămuri.
Amară comparaţia cu Franţa – această elită română foarte beligerantă, indiferent de tabăra preferată, nu prea şi-a trimis bărbaţii în luptă. Eram o societate aristocratică rigidă în care elita se înfierbînta, şi ţăranii mureau. Deşi România a avut pierderi umane comparabile cu Franţa în acel război – 17 parlamentari şi 450 de scriitori francezi chiar au murit pe front. Camil Petrescu e excepţia – respins la înrolare, se oferă voluntar, luptă şi apoi scrie cu dispreţ despre războinicii care au fugit la Paris cînd ţara le-a ascultat sfatul şi a intrat în luptă.
A doua jumătate a cărţii este un lung, dar interesant glosar de personaje. Aşezaţi în ordine alfabetică, „germanofilii“ sînt descrişi cu cariera, cu opiniile şi argumentele lor. Bineînţeles, se remarcă Arghezi, care scria vehement şi gratuit isteric în ziarele progermane în timpul ocupaţiei; o trimite, de pildă, pe Regina Maria la ospiciu. Argumentele „germanofililor“ sînt poate cel mai bine sintetizate de Ioan Bianu într-o broşură din 1914: „România este ameninţată în primul rînd de Rusia, cu obişnuinţa sa de a-şi înghiţi vecinii, cu germanii nu avem nimic decît dacă mimăm orbeşte ceea ce fac francezii, în schimb Germania este singura apărare împotriva Rusiei şi dacă Germania pierde, Rusia va desfiinţa România într-un mod în care Puterile Centrale nu o pot face“. Văzînd realitatea prin această lentilă, cei numiţi de Boia „germanofili“ militează fie pentru neutralitate, fie pentru război contra Rusiei, deci şi contra Franţei.
De aici, biografiile se diversifică în mod interesant. Unii ies foarte prost. Martha Bibescu, implicată în felurite intrigi antidinastice în Bucureştiul ocupat de germani, îşi falsifică în mod grosolan biografia după război. Unii dintre ei sînt pur şi simplu lichele. Alexandru Bogdan-Piteşti scoate ziare de propagandă cu banii nemţilor, aceştia se prind că a furat din banii lor, iar el are replica genială: „Domnule ofiţer, e adevărat, sînt un escroc, dar aş vrea să ştiu ce v-aţi închipuit cînd aţi întreprins acţiunea dvs. de corupţie la noi? Aţi crezut oare că veţi putea cumpăra în România oameni cinstiţi?“. Dar cei mai mulţi dintre ei sînt oameni de onoare care au crezut sincer în argumentele lor. Traian Bratu, ardelean trecut în România, scrie în timpul neutralităţii că Rusia este pericolul şi Basarabia urgenţa, nu Ardealul. Dar cînd începe războiul, Bratu chiar luptă pe front, în Dobrogea, apoi în Moldova, se distinge şi e avansat în grad. Pe lîngă cei pomeniţi, lista de nume rămîne impresionantă: Rebreanu, Coşbuc, amîndoi fraţii Caragiale, Ibrăileanu, Macedonski, Rădulescu-Motru, Sadoveanu, tragicul Stere, Topîrceanu, Duiliu-Zamfirescu şi alţii. Nu este nici pe departe o listă a ruşinii. Dimpotrivă, Boia militează pentru nuanţe şi pentru ideea că adevărul unidirecţionat – promovat de atunci de istoricii oficiali, şi în perioada interbelică, şi în timpul naţionalismului ceauşist – e prea frumos şi prea stupid pentru a fi adevărat. Au trecut mulţi ani de atunci şi nimeni nu a avut dreptate absolută pînă la urmă, nu există aşa ceva. Să ne fie de lecţie.