Fetiţe rasiste, ardeleni şi Larry Flynt
Un articol despre Africa de Sud, dar nu în tonul obişnuit al presei occidentale: naţiunea curcubeu, ţara lui Mandela, flori şi pupături: „Without a Savior. The staggering breadth of southern Africa’s political dysfunction“ (Bookforum, Aprilie / Mai 2011).
Pe scurt: urmaşii lui Mandela sînt corupţi pînă în măduva oaselor, iar formaţiunea-erou a luptei cu apartheid-ul, Congresul Naţional African, domină autoritar politica de acolo, distribuind rente. Un fragment simpatic: „Acum patru ani, Kenny era un ex-infractor sărac. Acum, deţine două Porsche, un BMW şi un Lamborghini. Sursa banilor e un mister, dar cert e că sînt mulţi bani, iar Kenny îi azvîrle în toate părţile, de pildă la petreceri unde bea Dom Perignon şi mănîncă sushi de pe corpurile unor fete aproape goale. Aceste orgii sînt lovituri publicitare pentru cluburile de noapte ale lui Kenny – ZAR, localuri scumpe unde se distrează afaceriştii negri şi prietenii lor politici. Mulţi cred că ZAR e un loc obscen, dat fiind că cei mai mulţi sud-africani abia au ce mînca. Alţii, cum e «prietenul cel mai bun» al lui Kenny, Julius Malema, cred că el este «un model pentru noua generaţie». Julius este liderul de 30 de ani al aripii de tineret a Congresului Naţional African, celebru pentru puseurile sale anticapitaliste şi pentru admiraţia faţă de Robert Mugabe. Julius spune că vorbeşte în numele săracilor, dar are un stil de viaţă ce aduce cu al unui porc de capitalist – ceasuri scumpe, costume şi pantofi italieneşti, jeep-uri imense şi vile în suburbii, toate cumpărate din nu se ştie ce bani. Julius poate fi periculos cînd se distrează. Anul trecut l-a pocnit pe unul dintre vecinii săi care a îndrăznit să-i sugereze să dea muzica mai încet. În seara asta, el se ceartă cu Helen Zille, politiciană albă, lidera Alianţei Democratice, primul partid al opoziţiei, care deţine puterea locală în Cape Town. Administraţia locală condusă de Zille este curată, eficientă şi transparentă – şi cu atît mai urîtă de Julius, care e enervat că acesta rămîne un colţ de ţară unde o „fetiţă rasistă“ îi poate spune lui ce să facă. «Helen Zille nu va închide ZAR la două noaptea cum face cu celelalte cluburi de noapte din Cape Town» zice Julius. «Congresul Naţional African deţine ZAR şi vom petrece pînă dimineaţa».“
Săracul Mandela. Cum o fi să vezi că partidul tău a ajuns scut după care golanii tineri îşi bagă picioarele în norme elementare de civilizaţie. Cam aşa se duc dracului marile proiecte: pentru că golanii din generaţia următoare cred că eroii de dinaintea lor s-au sacrificat pentru ca ei să poată da muzica la maximum. Iar primăriţa albă care vrea linişte noaptea în oraş este, în mod evident, rasistă. Liniştea şi civilizaţia sînt invenţii ale societăţii tradiţionale – rasistă, misogină, frustrată –, invenţii împotriva libertăţii umane. Generaţii de negri asupriţi de albi se răzbună acum dînd muzica tare noaptea.
Faza asta cu muzica tare ca semn al emancipării negrilor faţă de „fetiţa rasistă“ mi-a adus aminte de o păţanie de acum cîţiva ani. Se mutaseră sub mine temporar nişte inşi, am înţeles după aceea că erau aduşi de proprietară ca să muncească la construcţia vilei de la marginea Bucureştiului. Băieţii vorbeau la bloc cam aşa cum vorbeşti la ţară de pe un deal pe altul: Băăă, Ioaneee! Unde-ii, măăăă, telecomanda? Mă rog, cînd au început cu manele date la maximum m-am dus la ei. O dată, de două ori. A treia oară eram cu toţii nervoşi. La care, unul dintre ei a început să urle la mine, cu un accent ardelenesc foarte puternic: „Bă, tu ai ceva cu noi, nu ne suporţi că sîntem din Ardeal şi tu eşti mitic“. Am izbucnit într-un rîs nervos. Era fabulos. Generaţii de ardeleni care s-au crezut superiori şi şi-au învăţat copiii că ei sînt mai buni decît restul românilor vorbeau prin gura gibonului respectiv. Gibonul clama superioritatea civilizaţiei ardelene pentru dreptul său de a se comporta necivilizat. Şi de a pune tare... manele. Înţelegeţi paradoxul situaţiei: reprezentantul în carne şi oase al civilizaţiei central-europene în mijlocul Bucureştiului balcanic urla la un mitic că e dreptul lui să asculte muzică turcească dată la maximum. Oricum, le-am aplicat un procedeu atît de sever-birocratic încît şi bătrînul Franz-Iosif ar fi fost mîndru de mine. Împreună cu şeful de scară am vrut să aplicăm regulile la sînge: ia să vedem, domnii austro-ungari sînt înscrişi în cartea de imobil? A, nu!? E grav? Trebuie să vină poliţia, să o amendeze pe proprietară. A doua zi, reprezentanţii civilizaţiei superioare ardelene se cărau din blocul nostru de mitici. Am fost mîndru de mine, chiar aşa cum eram eu: exemplar al speciei nereuşite de mitici care nu suportă muzica tare.
***
Larry Flynt a scris o carte. Şi dă interviuri la ziarişti ca să-şi promoveze produsul intelectual. În The Independent din 27 mai, Johann Hari publică un portret şi un interviu cu el („Larry Flynt: Freedom fighter, pornographer, monster?“). De reţinut acest fragment: „Îi citesc dintr-o scrisoare deschisă pe care i-a trimis-o un grup feminist, în 1981: «Faceţi în mod frecvent glume pe seama torturii sexuale. Cum credeţi că se simt victimele Strangulatorului din Hillside citind parodiile din Hustler care îl glorifică? Larry Flynt, aţi fost victima unui atac violent, ilegal. V-a plăcut brutalitatea îndreptată împotriva dumneavoastră în 1978, cînd aţi fost împuşcat în faţa tribunalului? V-a excitat sexual? Dacă nu, de ce continuaţi să propagaţi ideea că femeilor le place suferinţa implicată de violenţa sexuală?». Arată foarte uimit. Poooftiim? Am aşa impresia că uneori acest interviu înseamnă să urlu întrebări către o peşteră goală şi primesc înapoi doar cîte un ecou. Îi citesc din nou acelaşi fragment. Pare încurcat. «Nu pricep. Ce vor să zică? Ce vrea să zică dacă mi-a plăcut?» Aţi fost împuşcat de un nebun. «Dar ăsta nu e un act sexual, cum pot să compare una cu alta?». Dar fiind violată de o bandă de golani nu e un act sexual pentru victimă. Să fii violată într-un lagăr de concentrare nu e act sexual pentru victimă (înainte de asta vorbiseră de alte articole din Hustler cu violuri în grup şi în lagăre de concentrare – nota C.G.). Să fii omorîtă de Strangulatorul din Hillside nu e un act sexual pentru victimă. Tocmai asta e întreaga idee. Mă întrerupe şi zice – vorbind repede pentru prima şi ultima dată în interviu – «Nici măcar nu-mi amintesc să fi scris ceva despre Strangulatorul din Hillside, dar chiar dacă am scris, ce are a face asta cu atacul împotriva mea?»“.
Omul nu pricepe o analogie simplă şi explicită, ar avea nevoie să i se deseneze conceptul de empatie. Mari furori a făcut filmul despre viaţa acestui om, filmul cu Woody Harrelson. Ce mai erou al libertăţii de exprimare ieşea el acolo, cum se lupta cu sistemul bigot şi închistat! Totuşi, nu pricepe o analogie foarte simplă şi e uimit de ea. Poate cînd am văzut cu toţii acel film romanţat am trecut peste o ipoteză simplă, mai simplă decît ipoteza Flynt-erou-împotriva-sistemului. Poate că pur şi simplu omul e cretin emoţional.