Este posibil scenariul "zero probleme cu vecinii"?
● Acum aproape doi ani, cineva de la Kiev îmi aplica un chestionar de expert. Dorea să ştie despre percepţiile asupra Ucrainei în România, parte a unui studiu mai mare despre relaţiile Ucrainei cu vecinii săi. Pe parcursul interviului, m-a lovit de mai multe ori ideea că, deşi oamenii mă consideraseră, nu ştiu cum, expert, de fapt ştiam destul de puţine despre subiectul interviului. Apoi m-a mai lovit ideea că nu e doar vina mea: Ucraina este un non-subiect în România. Ceea ce e paradoxal. E cel mai mare vecin al nostru şi cel mai necunoscut. Ştim mai degrabă vag că avem unele probleme cu Ucraina – minorităţi, Bîstroe – şi că le-am cîştigat ceva platou continental din Marea Neagră la un proces internaţional cu mult tam-tam. Aşadar, dialogul meu telefonic cu Kiev-ul nu s-a prea închegat, oamenii îmi puneau întrebări la care fie trebuia să explic de ce nu e cazul, fie trebuia să dau răspunsuri monosilabice.
● Deci, cînd am primit întrebarea „V-ar interesa să faceţi un forum civic cu Ucraina?“, am zis imediat că da. Ministerul nostru de Externe, prin direcţia de Asistenţă pentru Dezvoltare, şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) organizau deja forumuri civice cu Republica Moldova şi cu ţările de la Marea Neagră. Cel cu Ucraina ar fi urmat să fie un adaos la aceste proiecte, parte a tentativei de a relansa relaţia cu această ţară. Mi s-a părut un exerciţiu de succes, dar nu voi insista cu argumente, organizaţia pe care o conduc fiind chiar organizatorul. Participant fiind şi la celelalte două forumuri, mă gîndeam totuşi că prima ediţie a variantei România – Ucraina a avut un plus de noutate. Despre Republica Moldova şi despre zona Mării Negre ştim destul de multe, cu Ucraina trebuie să o luăm de foarte de jos. Astfel, primul gînd a fost să-i sun înapoi pe oamenii de la Kiev – dacă erau interesaţi de imaginea Ucrainei în ţările din jur, ei erau partenerii potriviţi pentru proiect. Şi chiar au fost – Institute of World Policy (IWP) de la Kiev a mobilizat nume importante din ONG-urile şi din presa ucrainene şi le-au adus la Bucureşti.
● Secretarul de stat Bogdan Aurescu a reafirmat sprijinul României pentru semnarea Acordului de Asociere Ucraina – UE în acest an. Ştirea asta a captat atenţia jurnaliştilor, atît din România cît şi din Ucraina. Momentul este important. Acordul este negociat, dar UE refuză semnarea din cauza problemelor politice din Ucraina, mai ales cazul Timoşenco. România, prin vocea lui Bogdan Aurescu, se situează deci interesant în UE, pentru a rămîne într-un dialog constructiv cu Kievul, chiar în contra tendinţei majoritare în UE.
● Nicu Popescu, expert la European Council on Foreign Relations, a fost invitat special la eveniment. Mărturisesc acum că invitarea sa a avut un scop strategic: îl voiam de arbitru. Pregătind acest eveniment, interviuri cu oameni care au avut de-a face cu Ucraina, mulţi mi-au spus că problemele dintre cele două ţări sînt atît de grave şi că imaginea României este atît de manipulată în politica internă ucraineană, încît sigur vor ieşi scîntei. Nu a fost cazul, chiar spre surpriza celor pomeniţi mai sus. Că am creat un cadru constructiv cu o agendă bine ţinută în mînă, că oamenilor le e greu să fie agresivi cu România la Bucureşti – nu ştiu. Dar prezenţa lui Nicu a fost totuşi importantă pentru că a adus o perspectivă de la distanţă şi neutră (e din Republica Moldova, lucrează la Londra şi e principalul expert pentru zona estică al ECFR). Vom publica separat în Dilema veche discursul lui, vi-l recomand cu căldură. Aş pomeni aici numai ce a spus despre stereotipurile reciproce: România este văzută în Ucraina ca un stat aproximativ la fel de corupt şi de nefuncţional ca şi Ucraina, doar că, din motive geopolitice, a avut noroc să intre în UE şi în NATO. Invers, în România stereotipul despre Ucraina: e o Rusie mai mică, un stat care a eşuat în democratizare şi în reforme. Tot Nicu a vorbit despre politica externă multivectorială a Ucrainei – pe româneşte spus: şi cu unii, şi cu alţii. Asta i-a stîrnit pe oamenii din Ucraina.
● Olexiy Haran, director al School for Policy Analysis de la Kiev, a spus că România a avut în plus o orientare clară a elitelor spre Europa, ceea ce nu a fost cazul în Ucraina. Preşedintele actual, Ianucovici, a luat deschiderea spre dialog a UE ca pe un bilet de voie să facă ce vrea în plan intern. Au fost, de fapt, două surprize reciproce – a spus Haran. După alegerea lui Ianucovici, europenii au fost plăcut surprinşi cînd acesta a menţinut cursul proeuropean în negocieri, pentru că avea imaginea unui prorus. Din asta Ianucovici a înţeles că are mînă liberă şi a trecut la un stil mai autoritar. Spre surpriza lui, UE a reacţionat foarte ferm. Liderii europeni (şi preşedintele Băsescu, adaug eu) au boicotat întîlnirea de la Ialta şi au anulat participarea la campionatul european de fotbal. Asta pe lîngă blocarea documentelor de negociere – chestiune importantă, de fond. Haran a mai afirmat, foarte dur, că scenariul de subminare a europenizării Ucrainei a fost scris în Rusia.
● Volodymyr Fesenko, şeful Centre for Applied Political Studies „Penta“, a spus că totuşi multivectorialitatea era inevitabilă pentru Ucraina. O treime din comerţul extern se desfăşoară cu Rusia, o treime cu UE. Există o bună parte a populaţiei (cam 30%) care afirmă în sondaje că doreşte atît integrarea în UE, cît şi integrarea într-o uniune cu Rusia. Deci, multivectorialitatea e inevitabilă. La faza asta – aflat lîngă mine –, Nicu Popescu îmi zice că îşi fac iluzii să creadă că vor intra în UE zicînd că ei sînt şi cu unii, şi cu alţii.
● Discuţii interesante au fost şi pe tema minorităţilor din Ucraina. Unii experţi de acolo au considerat să opiniile din România şi Ungaria cum că Ucraina are o politică de asimilare a minorităţilor nu au bază reală – „pentru că noi în general nu prea avem politici“, a fost unul dintre argumente. Alţii au încercat să explice istoric originea problemei. Sistemul sovietic de învăţămînt a favorizat limba rusă, acceptată de minorităţile etnice ca lingua franca a Imperiului sovietic. Noul stat ucrainean a încercat să înlocuiască statutul privilegiat al rusei cu un statut similar pentru ucraineană, dar în acest proces a schimbat un statu-quo, ceea ce minorităţile nu au fost dispuse să accepte. Deputatul Georgian Pop, preşedinte al grupului de prietenie România – Ucraina din Parlamentul nostru, a îndemnat Ucraina să urmeze exemplul României, care în urmă cu 20 de ani se temea de minorităţi, dar a constatat pe parcurs că acordarea de drepturi pentru minorităţi nu a slăbit statul român, ci l-a întărit. Cred că mesajul a fost receptat.
● Sînt greu de rezumat pe scurt două zile de discuţii, care au oscilat de la unele teoretice, ca cele de mai sus, la sesiuni de lucru concrete între ONG-urile din Ucraina şi cele din România, pe a găsi idei de proiecte comune. Am ajuns la finalul rubricii şi am apucat să zic cam 20% din ce îmi notasem în timpul forumului. Vom publica pe www.crpe.ro o minută în engleză a întregului eveniment. Revin doar la o idee a lui Nicu Popescu. A îndemnat atît România, cît şi Ucraina să urmeze exemplul Turciei. Ankara a ajuns să fie percepută ca un actor regional puternic, şi pentru că a avut o politică explicită numită „zero probleme cu vecinii“. Nu musai închiderea problemelor, ci începerea unui dialog cu fiecare vecin pentru a încerca închiderea problemelor şi disponibilitatea spre concesii. Abia după aceea poţi juca pe scenele mari. La asta, unul dintre ucraineni a replicat că e imposibil să faci aşa ceva cu Rusia: mai trebuie să vrea şi vecinii. Ei bine, România are, la estul său, ca vecin pe Ucraina, nu pe Rusia. Cred că de multe ori alegem să nu vedem diferenţa.