Elite şi mase

15 ianuarie 2014   EDITORIALE ȘI OPINII

Scoateţi o foaie de hîrtie şi treceţi cinci persoane din elita românească actuală, indiferent din ce domeniu. Cam aşa suna „extemporalul“ pe care m-am amuzat să-l dau la ultimele cursuri, unor studenţi din ani diferiţi. S-au strîns, astfel, aproape 200 de răspunsuri, pe care le-am analizat. Desigur, nu este cîtuşi de puţin o statistică „reprezentativă“, dar ea spune totuşi ceva, chiar ceva foarte interesant: 84% dintre numele indicate fac parte strict din categoria „elitelor umaniste“, adică filozofi, artişti, istorici… şi cam atît. Restul de 16% sînt aproape exclusiv oameni politici. Atenţie, este vorba despre studenţi la Ştiinţe Politice, care ştiu (sau ar trebui să ştie...) că de ceva vreme se vorbeşte mai degrabă despre elite, la plural, acestea acoperind categorii şi domenii diferite, legate sui-generis de jocul puterii. Chiar şi pentru aceşti studenţi, imaginea curentă rămîne însă, se pare, aceea veche, a elitei ca marcă a excelenţei. De fapt, definiţia din DEX indică şi ea acelaşi sens limitativ: grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros într-o societate.

Foarte bine. Simptomatic este însă faptul că, în imaginarul colectiv, acest „grup de persoane“ pare să fie alcătuit aproape exclusiv din „umanişti“. Elita este redusă la elita intelectuală, aceasta – la elita culturală, iar cultura – la „cultura înaltă“, adică „umanistă“. Un matematician sau un geograf de excepţie, un medic sau un inginer excelent etc. nu par a fi „eligibili“ în mod spontan în categoria „elitei“ româneşti. Pentru aceştia pare să fie rezervat alt termen: specialişti. Iar specialiştii sînt percepuţi distinct de elită. Cum clasificarea este realitatea, această realitate socială românească este demnă de a fi luată în considerare.

Povestea este mai veche şi am mai evocat-o şi cu alte ocazii. Am amintit, astfel, de pildă, o analiză făcută în perioada interbelică de Popescu-Spineni, din care rezulta faptul că raportul dintre absolvenţii de „şcoli practice“ (şcoli tehnice, comerciale, agricole etc.) şi cei ai „şcolilor teoretice“ (licee, seminarii pedagogice etc.), între 1921 şi 1936, a oscilat între 0,2 şi 0,3, în timp ce, în aceeaşi perioadă, el era de 4,5 în Ungaria şi de 4,3 în Bulgaria. „În şcoala românească, raportul între ramura teoretică şi practică este inversat în favoarea celei dintîi“, conchidea autorul. Mai mult, 63,7% din populaţia studenţească era dată de doar două facultăţi: Drept, şi Litere şi Filozofie. Încă tînărul stat român îşi forma o noblesse d’état excesiv de „umanistă“, dacă e să o comparăm cu situaţia altor state cît de cît comparabile.

Această alcătuire socială dezechilibrată era însoţită, în plan ideologic, de o adevărată „mistică a culturii“, cum o numeşte Sorin Alexandrescu. Pentru mai toţi marii gînditori sociali, primum movens al societăţii era ideea, ceva ce se află, prin definiţie, in mente. „Ce este dezvoltarea unei societăţi?“ se întreba, de pildă, Kogălniceanu. „Dacă am răspunde că este dezvoltarea ideilor sale, am rosti un mare adevăr“, îşi răspundea, retoric, acesta. Iorga se referea, la rîndul său, la „acel lucru de o infinită complicaţie, care e gîndirea omenească, idee (...) de la care porneşte perpetua mişcare. Aceasta este cea care ţine în picioare societăţile.“ Pentru Pârvan, „adevăraţii factori propulsori ai devenirii istorice (sînt) ideile“, iar pentru sociologul Eugeniu Speranţia, „societatea e un fapt care se petrece în gîndire. Existenţa ei e «idee», (...) sociologia trebuie să plece de la gîndire.“ Ovidiu Bârlea constata şi el că întreaga folcloristică se ocupă de „documente de mentalitate populară“. Pentru a întregi tabloul, să mai amintim, de pildă, „apriorismul românesc“ al lui Blaga sau faimoasa afirmaţie a lui Cioran, conform căreia „deficienţele actuale ale poporului român nu sînt produsul «istoriei» sale, ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale.“

Diagnosticul lui Sorin Alexandrescu este, astfel, unul dintre cele mai clare, simple şi pertinente din cîte cunosc. Pentru acesta, este vorba despre o „mistică a culturii, sentimentul că aceasta are o valoare absolută în raport cu restul vieţii şi că a te pune în serviciul ei este singura datorie a intelectualului. (...) Sacralizarea culturii corespunde cumva, ca o imagine răsturnată, în oglindă, absolutizării «forţelor de producţie» din materialismul istoric vulgarizator: în ambele cazuri, un singur factor devine model totalizator, explicaţie unică, valoare supremă, certitudine veşnică sustrasă timpului şi oamenilor, transcendenţă a ceea ce ar trebui să fie în raport cu ceea ce este.“ În traducere liberă, un fel de la început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Elită, iar Elita era Cuvîntul. Iar dacă lucrurile nu stau aşa de facto, ele aşa ar trebui să fie într-o societate aşezată.

Există o tentaţie a sublimului în această viziune, căci cine ar putea să nege fascinaţia Ideii? Problema începe însă cînd aceasta devine tiranică şi exclusivistă, cînd cade în hybris, devine excesivă şi, la limită, alunecă din merit în orgoliu. Social şi politic, cultura se desprinde atunci de societate, iar ideea – de praxis. Asistăm astfel la o ciudată stratificare socială între elită şi mase, un soi de „luptă de clasă“ de genul celei dintre patricieni şi plebe din Roma antică, cu ameninţarea permanentă a unei „secesiuni“ similare celei din 494 î.Hr., cînd o parte a populaţiei libere a părăsit cetatea, boicotînd o decizie a consulilor. Secesiune care, la noi, are loc tot in mente. Deocamdată...

În „extemporalul“ meu, precizam că trebuie să treacă cinci persoane din elită, indiferent dacă le iubesc sau nu. Cînd am adăugat să pună o cruciuliţă în dreptul celor pe care îi admiră, doar 23% au întrunit sufragiile studenţilor...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.

Mai multe