E bine că nemţii vorbesc cu ruşii?

Europa are trei centre, nu unul singur la Bruxelles. De fapt, Europa are trei puteri, cu naraţiuni identitare şi interese diferite. Cele trei puteri ale Europei sînt Uniunea Europeană, Turcia şi Rusia. Cam aceasta este ideea în mare a unui raport lansat recent de European Council on Foreign Relations şi scris de o echipă condusă de Ivan Krastev şi Mark Leonard: The Spectre of a Multipolar Europe.

Ce a păţit Europa de s-a ales cu trei centre? Naraţiunea după care continentul a intrat într-o lume postconflictuală şi postnaţională, în care toate ţările se aliniază cuminţi să intre în UE şi în NATO este terminată. În realitate, o Rusie postimperială îşi defineşte singură interesele la nivel continental, o Turcie post-kemalistă devine un actor regional tot mai puternic din Balcani pînă în Orientul Mijlociu, frustrată că nu e primită în UE şi construind pe moştenirea vechiului Imperiu Otoman. Instituţiile formale de securitate din Europa sînt blocate pentru că aceste trei centre au interese diferite, astfel încît fiecare actor le ocoleşte pur şi simplu şi îşi vede de interesele sale proprii, prin înţelegeri bilaterale.

Ce propun Krastev şi Leonard? Ar trebui creat un trialog permanent UE – Rusia – Turcia. Prima sarcină a acestui format ar trebui să fie crearea unui Plan de Acţiuni, care să treacă în revistă problemele care nasc tensiuni între cele trei centre şi să propună soluţii concrete la ele. Prima problemă: conflictele îngheţate din Europa. Scopul ceva mai îndepărtat: încheierea unui nou tratat de securitate în Europa, pe măsură ce toate părţile îşi dovedesc bunăvoinţa şi deschiderea spre cooperare prin acţiunile prevăzute în acel Plan.

Analiza din raport privind situaţia celor trei actori este foarte interesantă, dar nu e loc aici de detalii, vă invit să îl citiţi. În ce priveşte Rusia, documentul crede că elitele de la Moscova sînt ataşate unui concept dur de suveranitate, care nu se potriveşte cu ce înţeleg statele din UE prin suveranitate, dar acestea nu prea au de ales în acest punct, aşa că trebuie să dialogheze cu Rusia şi să o cointereseze pe chestiuni de interes comun. Cum ar veni, un fel de a spune: vă place sau nu Rusia, trebuie să o acceptaţi aşa cum este şi să o convingeţi că are mai mult de cîştigat din cooperare decît din tensiune.

Uşor de zis, dar cum poţi să faci asta? Săptămîna trecută, Angela Merkel, Nicolas Sarkozy şi Dimitri Medvedev s-au întîlnit la Deauville – o întîlnire care a făcut multe valuri. Cei trei au discutat despre securitate în Europa. Imediat după întîlnire, Krastev şi Leonard au publicat un editorial în Financial Times („We need new rules for a multipolar Europe“, 21 octombrie) în care spun că respectivul summit e de fapt un prim semn că cei trei preşedinţi realizează că trăiesc într-o Europă multipolară. Bineînţeles, concluzia editorialului amestecă o critică şi un îndemn: agenda întîlnirii a fost una corectă – cei trei au căutat puncte comune de interes şi acţiuni concrete. Dar participanţii au fost greşit aleşi, spun cei doi autori: nu Berlin şi Paris, ci UE trebuia să fie prezentă la masă, iar Turcia nu trebuia lăsată pe dinafară. De ce nu a fost prezentă UE la Deauville? Dacă tot are un Preşedinte al Consiliului şi un Înalt Reprezentant pentru politică externă ce tocmai îşi creează un serviciu diplomatic, pare bizar că cele două mari capitale au preferat să ignore Uniunea. Să fie Europa prinsă în construcţia unor instituţii comune care rămîn apoi ostatice intereselor statelor naţionale? Asta ar fi o lectură pesimistă a evenimentelor. O lectură optimistă ar fi că Parisul şi Berlinul doar deschid drumul unui dialog permanent cu Rusia, care va fi extins apoi şi către celelalte state membre ale UE. Nu ştim cum vor evolua lucrurile.

Deocamdată, interesant pentru noi este că Germania pare decisă a face din Transnistria un exemplu. La precedentele întîlniri cu Medvedev, Merkel a ridicat problema Transnistriei; de atunci, cei care urmăresc dosarul au văzut cum acesta capătă contur, Berlin e interesat de Transnistria. Dintr-un dosar uitat şi un conflict ignorat, Transnistria a ajuns să fie dată ca singurul exemplu concret în comunicatul final de la Deauville. Dialogul între cele trei capitale, spune comunicatul, ar trebui să „deschidă calea rezolvării unor conflicte vechi, cum e cel din Transnistria“. În vizita de la Bucureşti, cancelara Merkel a dat un semnal puternic către Traian Băsescu: sîntem interesaţi de Transnistria şi ştiu că negociaţi un tratat cu Moldova, vă încurajăm în această direcţie. De ce a spus Merkel aşa ceva? Pentru că lipsa unui tratat dintre România şi Moldova este un cal de bătaie al Rusiei şi Tiraspolului. Problema noastră este că Băsescu a apucat să spună public şi zgomotos că nu va semna un asemenea tratat. Există, e drept, negocieri pentru un acord tehnic privind regimul frontierei comune, dar e prea puţin faţă de ce se aşteaptă de la România. Dar trebuie să ştii dosarul pentru a remarca diferenţa între ce ne-a îndemnat Merkel să facem şi ce sîntem noi gata să semnăm. Se va răzgîndi Băsescu?

Altfel, la Chişinău noua poziţie a Germaniei a produs emoţii. Presa este majoritar încîntată: Transnistria, deci şi Moldova, e pe agenda discuţiilor dintre cei mari. Însă cei care ştiu dosarul sînt mai sceptici, dacă nu chiar încruntaţi. Săptămîna trecută ne-am văzut din nou, cei din grupul de experţi care am fost în Transnistria despre care am scris aici, la o întîlnire organizată la Varşovia de Institutul Polonez pentru Studii Estice. A fost acolo un moment relevant. Discutam despre Transnistria în contextul acestor noi negocieri dintre europeni şi Rusia. S-a dovedit că cei din afara Moldovei, norvegienii, polonezii, francezul, eu însumi vedeam o mare oportunitate aici: în sfîrşit Transnistria a intrat pe agenda Europei. De cealaltă parte, aproape toţi participanţii din Moldova, experţi independenţi şi oficiali, expuneau un catastrofism neaşteptat: noi habar nu avem ce au de gînd, sigur Rusia îi va manipula sau forţa şi să vedeţi cu ce ne vom trezi pe cap. Am dialogat aşa un timp, ca surzii, şi păream că vorbim despre lucruri diferite. Pînă cînd i-am întrebat direct pe cei de la Chişinău de ce anume se tem, care e scenariul cel mai negativ. Abia atunci am reuşit să ne înţelegem: experienţa i-a învăţat că atunci cînd cei mari vorbesc despre tine fără să fii şi tu de faţă, de obicei iese ceva rău. Se temeau că Germania ar putea agrea un nou memorandum Kozak (planul rusesc din 2003 prin care se „rezolva“ conflictul din Transnistria prin federalizarea Moldovei, experţii moldoveni numesc scenariul „transnistrizarea întregii Moldove“).

Deci, interesul Germaniei şi faptul că Transnistria a ajuns pe agenda marilor reprezintă o oportunitate sau un ghinion? Eu rămîn la ideea că e o oportunitate şi că frica moldovenilor este exagerată. Pînă la urmă, chiar dacă nu va ieşi nimic din discuţii, odată ce Germania a pus Transnistria pe agendă, ea rămîne acolo. Există riscul unui plan convenit de cei mari peste capul Moldovei? Dacă da, sigur nu va reflecta doar părerea Rusiei. În plus, chiar în cel mai rău caz, Moldova va avea două posibilităţi: nu îl va accepta sau va cere un preţ imens pentru a-l accepta. De pildă, aderarea la UE. Zic şi eu, nu dau cu parul.