După faptă şi răsplată
- banii UE ar trebui să urmeze condiţiile europene -
Continui publicarea traducerii româneşti a raportului despre relaţia dintre Republica Moldova şi UE („Helping Moldova stay on the EU course – Proposals for a real more for more» approach“), scris împreună cu Amanda Paul şi Victor Chirilă. În această ultimă parte, e vorba despre cîteva măsuri prin care UE ar trebui să ajute instituţiile şi oamenii de la Chişinău care sînt cu adevărat interesaţi de drumul european al ţării.
Actuala abordare a UE legată de acordarea finanţărilor este inconsecventă. În unele cazuri, cum ar fi, de pildă, Planul de Acţiuni legat de vize, UE a dat repere clare în schimbul accesului la finanţare, însă nu aceasta este regula generală. Un exemplu în acest sens este faptul că noile instituţii create în Republica Moldova pentru a pune în aplicare cerinţele UE (Consiliul Concurenţei, Agenţia Naţională pentru Siguranţa Alimentelor, Comisia Naţională de Integritate sau Consiliul pentru Prevenirea Discriminării) nu dispun de resurse adecvate, în timp ce instituţii vechi, din sistemul judiciar, primesc fonduri substanţiale, în ciuda criticilor legate de lipsa performanţelor.
Coordonarea zonei de afaceri europene în cadrul guvernului Republicii Moldova rămîne dificilă şi este de aşteptat ca problema să se agraveze după semnarea Acordului de Asociere. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene are doar trei oameni în departamentul de monitorizare şi evaluare a politicilor. Acest minister ar trebui să aibă în atribuţii coordonarea ministerelor de linie, dar această pîrghie îi lipseşte. Doar pentru implementarea Acordului de Liber Schimb (DCFTA), Republica Moldova va trebui să adopte 95% din acquis-ul economic al UE, dar, în continuare, Centrul de Armonizare Legislativă nu are personal suficient şi e dezavantajat de schema instituţională (e subordonat Ministerului Justiţiei, care nu are rol de coordonare în afaceri europene). Nu există o strategie pentru a sprijini din fonduri UE aceste construcţii instituţionale care sînt foarte importante în procesul de europenizare, deşi diferite state membre ale UE (Finlanda, Suedia, România) încearcă să abordeze această problemă prin donaţii bilaterale şi prin sprijin administrativ. Ar fi însă benefică coordonarea eforturilor într-un program coerent de corelare a finanţării cu cerinţele Uniunii Europene. Banii UE ar trebui să urmeze în mod clar condiţionalităţile europene.
O problemă pentru Republica Moldova este capturarea statului de către oameni de afaceri bogaţi, care sînt activi politic, prezenţi inclusiv în coaliţia de guvernare, şi care îşi folosesc influenţa pentru blocarea aplicării unor acte legislative importante, cum ar fi legile din domeniul concurenţei sau prevederi anticorupţie, care le-ar putea afecta interesele economice. Negocierile cu UE nu sînt duse de aceşti oligarhi, ci de un grup restrîns de tehnocraţi din ministere, care trebuie să plătească în faţa europenilor oalele sparte de ceilalţi. UE ar trebui să sprijine aceşti tehnocraţi, care constituie o elită cu adevărat interesată de un drum european pentru Republica Moldova. Reacţia UE la numeroase crize politice a fost aceea de a media între politicienii locali. Dar nu ar trebui să permită ca aranjamentele politice să submineze instituţii ori reforme-cheie. UE nu trebuie doar să stingă incendii create de politicienii moldoveni, ci să fie proactivă în folosirea influenţei sale, acţionînd preventiv şi spunîndu-le clar ce este acceptabil şi ce nu este acceptabil (preferabil înainte ca inacceptabilul să se întîmple).
Există mai multe cazuri în care oficialii UE ar fi putut fi mai îndrăzneţi în sprijinirea unor măsuri bune sau în prevenirea unora scandaloase. De exemplu, reforma Centrului Naţional Anticorupţie a fost deturnată de interese politice. Această reformă, susţinută de experţi din misiunea UE de asistenţă (EU High Level Advisers), a ratat ocazia de a face instituţia mai puternică – nu i-a oferit competenţe clare şi nu a adus sub aceeaşi umbrelă CNA cu Procuratura Anticorupţie (competiţia şi blocajul reciproc între cele două împiedică, de fapt, lupta cu marea corupţie). În schimb, tentativa de reformă a orientat dezbaterea publică asupra subiectului: cine desemnează şeful CNA – premierul sau Parlamentul –, declanşînd un scandal pe această dilemă. Ambele opţiuni sînt egal de proaste sau de irelevante, dacă instituţia este oricum nefuncţională, iar subordonarea parlamentară nu a dus nicăieri în Estul Europei la instituţii anticorupţie eficiente.
Reforma Procuraturii Generale a fost deturnată în mod similar. Instituţia a fost menţionată în acordul de coaliţie din 2010 (ca aparţinînd Partidului Democrat). O astfel de nerespectare evidentă a regulilor de bună guvernare ar fi trebuit sancţionată. Din nou, punctul central al dezbaterii a fost cine numeşte persoana din fruntea instituţiei, şi nu modul în care trebuie să se producă reforme semnificative. De pildă, o schimbare aparent minoră este reglementarea relaţiei de subordonare între procurori şi şefii lor – deciziile şefilor ar trebui emise în scris şi cu posibilitate de contestare din partea subordonaţilor. Acesta ar fi un mecanism de responsabilizare şi de limitare a abuzurilor. A fost promis încă din 2010 şi reluat de două ori în programele de guvernare, dar nu s-a întîmplat. Cine numeşte procurorul general e mai puţin important decît dacă instituţia este cu adevărat reformată sau nu.
UE a oferit 60 de milioane de euro pentru reforma justiţiei în Republica Moldova, din care 58 de milioane au fost folosite ca sprijin bugetar şi pentru majorarea salariilor judecătorilor. S-a pornit de la presupunerea că salarii mai bune i-ar opri pe judecători să mai ia mită. Banii publici nu vor putea concura niciodată cu banii plătiţi ca mită şi nu acesta ar trebui să fie scopul lor. Instituţiile din domeniul judiciar ar trebui în primul rînd reformate şi abia apoi recompensate.
Aceasta e una dintre principalele provocări cu care Republica Moldova se va confrunta în viitorul apropiat: restructurarea instituţiilor politice şi juridice. Pînă acum, atenţia negociatorilor moldoveni şi europeni s-a concentrat pe adoptarea legislaţiei urgente şi nu a dat suficientă importanţă provocărilor de natură structurală, cum ar fi administraţia publică şi sistemul judiciar. Odată cu parafarea Acordului de Asociere/DCFTA, etapa preponderent legislativă se va încheia.
Solidaritatea europeană: energie şi Transnistria
În urma ameninţărilor Rusiei cu deconectarea de la resursele de gaz, UE ar trebui să investească rapid în proiecte de continuare a gazoductului Iaşi – Ungheni. Conducta, finanţată de România şi de UE, va diminua presiunea asupra Republicii Moldova, oferind o soluţie alternativă la gazul rusesc, în caz de urgenţă. Cu toate acestea, pentru ca investiţia să fie viabilă din punct de vedere comercial, este necesară construirea unei staţii de comprimare şi de extindere pe ruta Ungheni – Chişinău.
Dar acestea sînt investiţii costisitoare. O posibilă metodă de finanţare ar putea fi un mix de asistenţă românească şi europeană, plus împrumuturi de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). România consideră proiectul Iaşi – Ungheni ca parte a procesului de construire a pieţei comune de energie a UE (gazoducte similare cu Ungaria şi cu Bulgaria sînt în curs de planificare). UE ar trebui să adopte această perspectivă, considerînd proiectele energetice cu Republica Moldova ca parte a includerii acestei ţări în viitoarea piaţă energetică comună (care nu este o realitate acum, ci un proiect în derulare vizat prin implementarea treptată a celui de-al Treilea Pachet de directive energetice).
Deşi i se acordă atenţie politică considerabilă, Transnistria joacă un rol destul de marginal în negocierile cu UE, ca urmare a refuzului autorităţilor de la Tiraspol de a fi parte a acestui proces. Actualul format de negociere „5+2“ (Chişinău – Tiraspol, plus Rusia, Ucraina, SUA, UE şi OSCE) se bazează pe o abordare pas cu pas, de consolidare a încrederii. Prezumţia e că, lucrînd împreună pe chestiuni punctuale, încrederea reciprocă între cele două părţi va creşte şi va putea duce spre o soluţionare politică. Din păcate însă, această ipoteză nu a dat încă roade, deşi au trecut mai mulţi ani. Proiecte de creştere a încrederii s-au tot făcut, dar o soluţionare politică a conflictului nu este măcar discutată, iar tensiunile sînt în creştere, în loc să scadă. Opinia răspîndită la nivel european – că Republica Moldova nu va avea o perspectivă de aderare la UE pînă cînd problema transnistreană nu este rezolvată – nu ajută Chişinăul, ci mai degrabă este o pîrghie de presiune la dispoziţia Tiraspolului. Avînd în vedere că la Chişinău, integrarea în UE este considerată un proiect naţional, condiţionarea perspectivei europene de soluţionare a conflictului cu Transnistria înseamnă, de fapt, predarea controlului asupra acestui proces la Tiraspol. Republica Moldova are nevoie de timp şi de o perspectivă europeană pentru a rezolva conflictul. O astfel de perspectivă şi o mai mare apropiere de UE vor schimba dinamica din regiune. Integrarea în UE este cheia pentru rezolvarea conflictului din Transnistria, şi nu invers. În cele din urmă, dacă nimic altceva nu merge, varianta ca Transnistria să-şi vadă de propriul drum ar putea fi avută în vedere.
2014 se poate dovedi un an de tipul „totul sau nimic“ pentru Republica Moldova, în condiţiile în care Chişinăul se confruntă cu o serie de provocări serioase. Din punctul de vedere al Uniunii Europene, acesta ar putea fi şi pentru Bruxelles anul „totul sau nimic“ pentru proiectul Parteneriatului Estic. Fără Republica Moldova, ar fi puţine urme lăsate de cei zece ani de implicare a UE în regiune. Dar vedem în aceste zile, pe străzile din Kiev, că UE rămîne atractivă. Uniunea are o ocazie unică de a contribui la transformarea vieţilor a milioane de oameni. Prin urmare, în ciuda problemelor interne ale UE şi ale viitoarelor schimbări la vîrful conducerii sale politice, Bruxelles-ul trebuie să fie activ şi să consolideze Parteneriatul Estic.