Dumnezeu joacă la dublu, mama Gea e pe afară
- independenţii în alegerile europarlamentare -
Încheiam săptămîna trecută cu ideea că pragul de semnături pentru un independent candidat la europarlamentare e de 100.000. Partidele din România au creat, deci, sistemul perfect de închidere a uşii în nasul cetăţenilor: au ales cel mai rigid şi nedemocratic sistem de vot (lista naţională închisă), plus condiţii foarte dure de înscriere a independenţilor. Teoretic, dacă partidele au închis sistemul pe listă, ar fi trebuit să vedem candidaturi independente solide, dar au avut grijă să închidă şi această portiţă. Sebastian Bodu şi-a anunţat intenţia de a candida independent, după ce PDL nu l-a mai inclus pe listă. Numele său a revenit în atenţia publică şi pentru că dosarul transferurilor din fotbal (terminat recent cu condamnări spectaculoase) plecase de la o anchetă a Fiscului, condus atunci de actualul europarlamentar. Bodu a anunţat demararea campaniei de strîngere de semnături, dar ulterior a renunţat şi a anunţat că va candida din partea PNŢCD. Mai mulţi susţinători au îndemnat-o pe Monica Macovei să candideze ca independentă. Ar fi fost, poate, singura cu şanse să intre astfel în PE, dintre politicienii actuali. Dar ar fi fost o idee proastă în contextul dat. În primul rînd, ar fi fragmentat şi mai mult voturile dreptei şi ar fi atras reproşuri din partea grupului popular, care are nevoie de mai multe locuri de europarlamentar, nu de cruciade interne în statele membre. Legat de asta, în al doilea rînd, Macovei a reuşit să fie atît de performantă ca număr de rapoarte adoptate pentru că a fost vocea grupului popular pe teme de justiţie şi afaceri interne, o izolare a sa de grup ar fi dăunat viitoarei performanţe. O candidatură independentă Macovei ar fi fost o idee bună doar dacă şi PDL, şi PMP o abandonau, caz în care electoratul pentru care anticorupţia contează ar fi trebuit musai reprezentat cumva. Dar Vasila Blaga a fost destul de inspirat să nu ridice această mănuşă.
Deci, nu avem candidaturi mainstream independente. Avem însă o selecţie interesantă. Am urmărit cu interes anunţurile de intenţie pentru candidaturi. Cînd scriu acest articol, nu avem anunţul oficial de la Biroul Electoral, deci ne putem baza pe declaraţii ale candidaţilor. Fosta cîntăreaţă Mihaela Mihai a încercat şi în 2009 să candideze, dar nu a reuşit. A contestat apoi în instanţă legea care cere 100.000 de semnături, iar cazul a ajuns la Curtea Constituţională. Mihai avea argumente bune: un independent ar trebui să strîngă 100.000, iar un partid 200.000 de semnături; împărţit la cîte nume pune pe listă un partid, un candidat de partid trebuie să strîngă mai puţin, deci independentul este discriminat. Curtea nu a acceptat însă această argumentaţie. Mihai a demarat şi acum procesul de strîngere de semnături, dar nu îmi e clar dacă a reuşit, pe site-ul său nu se anunţă nimic şi nu dau de ştiri din presă cum că s-ar fi înscris oficial. S-a înscris însă fosta gimnastă Corina Ungureanu, care, în mod uimitor, a găsit peste 100.000 de cetăţeni care să o vrea în Parlamentul European. Acestea sînt însă candidaturile strict exotice, să le zicem factorul „Ion Dolănescu“, care se manifestă la orice fel de alegeri.
Mai este însă o categorie de candidaţi pe care i-aş grupa în categoria „Ideologii politice marginale, dar emergente“. Avem doi candidaţi din partea laicatului religios. Grupările pro-viaţă şi, în general, creştinismul activ politic sînt un fenomen mai degrabă ignorat în România. Ignorat ca un curent politic în sine, vreau să spun. Din zona ONG-urilor dedicate acestor teme avem nu una, ci chiar două candidaturi. Una este a lui Peter Costea, un româno-american care revine în ţară pentru a candida, şi a doua este a lui Iulian Capsali. Mărturisesc că nu ştiu motivul exact pentru care Costea şi Capsali au decis să candideze amîndoi şi să fragmenteze votul creştin militant. Presupun că e vorba despre o diferenţă de confesiune: Costea este neoprotestant, Capsali este ortodox. Presupun asta şi pentru că pe site-uri dur ortodoxe, Costea e făcut cu ou şi cu oţet, ca fiind schismatic.
Site-urile lor de campanie parcă au fost construite să confirme clişeele despre confesiunile fiecăruia: al lui Costea era dinamic şi pragmatic, cu detalii exacte despre cum şi unde poţi să semnezi, cu un program politic detaliat. Al lui Capsali e mai meditativ şi dezorganizat, nu era clar ce anume trebuie să faci pentru susţinere, dar emoţia era la cote maxime. De pildă, un videoclip cu Nicolae Furdui Iancu – genul cu un cîntăreţ-pironit-şi-plaiuri-mioritice – ilustra un text din care aflai că, dacă Capsali nu se alege în PE, chestiile din videoclip nu vor mai exista în cîţiva ani. Am pariat cu cineva că neoprotestantul va strînge semnăturile şi ortodoxul nu va reuşi, dar va medita mioritic la cum e lumea rea. Însă am pierdut pariul: şi Costea, şi Capsali anunţă pe site-urile lor că au strîns semnăturile şi vor fi candidaţi oficiali.
Din aceste anunţuri puteţi afla mai multe despre valorile pe care le aduc în politică: „În primul rînd, îi sîntem recunoscători şi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această izbîndă şi dorim să vă mulţumim pentru implicarea neobosită care aţi arătat-o, luptînd pentru valorile creştine şi implicit pentru viaţă. De asemenea dorim să vă mulţumim pentru prezenţa dvs. la Marşul pentru viaţă. A fost un eveniment de amploare şi un indiciu bun că generaţia tînără nu aprobă imoralitatea şi anormalitatea. Este dreptul şi datoria noastră să ne facem auziţi.“ (Peter Costea) „Candidatura lui Iulian Capsali la alegerile europarlamentare vine în contextul în care, în luna ianuarie, aproximativ 25 de asociaţii şi fundaţii l-au mandatat pe acesta să reprezinte şi să promoveze interesele familiei româneşti în Parlamentul European şi, în acelaşi timp, în spaţiul public românesc. Dorim promovarea, respectarea şi protejarea familiei naturale, dreptul părinţilor de a-şi educa şi creşte copiii potrivit propriilor tradiţii şi credinţe, precum şi asigurarea unui climat economic, social, cultural, educaţional şi legislativ care să protejeze familia. De asemenea, Iulian Capsali a fost delegat să contribuie la promovarea unor legi care să asigure copiilor români posibilitatea de a trăi într-o ţară suverană, cu un mediu natural curat, unde educaţia, sănătatea şi viaţa, drepturi fundamentale ale cetăţenilor, să fie respectate.“ (Iulian Capsali)
Implicarea lui Dumnezeu în campania electorală din Parlamentul European nu e atît de ciudată cum pare la prima vedere. În ultima vreme, Parlamentul European a devenit un loc în care se poartă dezbaterile pe valori la nivel european, un echivalent încă în faşă al războaielor culturale care devastează politica americană. Ecologismul, feminismul, eurocomunismul şi alte rămurele postmoderne ale stîngii folosesc PE pentru a trece declaraţii (un fel de indicaţii fără valoarea executivă) care le promovează valorile. Asta a dus la o contrareacţie din partea colţurilor conservatoare ale societăţii, care sînt mult mai puţin vizibile în Europa decît în America. Fiind puţin vizibile, uimesc atunci cînd se mobilizează – cum s-a văzut recent în Franţa, cînd sute de mii de oameni au protestat în stradă împotriva căsătoriilor gay (ceea ce a pus în dificultate marile ziare europene pentru care valorile religioase sînt cîh).
Revenind la Parlamentul European – de remarcat două probleme majore şi un avantaj la fel de major în această tendinţă de a duce războaie culturale în PE. Prima problemă majoră: tendinţa combatanţilor de a descrie UE ca pe o hidră instituţională controlată de cealaltă parte. Pentru eurocomunişti şi ecologişti radicali, UE este reprezentanţa corporaţiilor şi a neoliberalismului. Pentru creştinii activaţi politic, UE este o construcţie multicultural-comunistă-atee care vrea să distrugă ţările europene şi familiile creştine. Evident, ambele perspective sînt eronate. UE nu e în nici un fel din punct de vedere valoric – instituţiile europene vor promova valorile oamenilor care le populează. Totuşi – şi aici intervine avantajul: a muta războaiele culturale în interiorul PE înseamnă a avea un spaţiu comun de dezbatere. Mai degrabă decît să lupte împotriva existenţei UE ca atare (în mod amuzant, fiind de acord să o distrugă, din motive complet opuse), cele două curente marginale se confruntă tot mai mult în interiorul UE. Asta e de bine. Din fericire pentru noi, confruntarea lor rămîne mai degrabă gargară gălăgioasă fără efecte practice. Rezoluţiile stîngiste din PE pe aceste teme sînt respinse de votul popularilor, dar şi dacă ar fi aprobate, ele nu obligă la nimic statele membre.
Sînt puţine şanse ca vreunul dintre Capsali sau Costea să intre în PE, mai ales că divizează votul creştin. Însă acel colţ al dezbaterii trebuie băgat în seamă. Iar dacă nu îl vedeţi la dumneavoastră pe Facebook, de vină e tribalizarea la care ne supune new media: citim şi auzim tot mai mult dinspre oameni care gîndesc la fel ca noi. Vorbim de un altfel de mobilizare politică a religiozităţii decît sîntem obişnuiţi în România. BOR se bagă în politică doar pentru a extrage rente, corupînd şi şantajînd mediul politic. Asta duce însă la un control şi corupere reciprocă: BOR pune condiţii pe teme de nişă (predarea religiei), dar implicarea sa politică e limitată şi poate fi controlată de politicieni (cînd politicul îţi dă bani pentru catedrală, tot politicul ţi-i poate retrage). Însă curentele religioase de jos în sus sînt altfel, bazate pe valori, nu pe căutare de rente instituţionale, şi estimez o greutate mai serioasă a lor în anii ce vin.
De partea cealaltă, avem parte de două eşecuri. Remus Cernea şi Erwin Albu şi-au anunţat şi ei candidaturile. Cernea e mai cunoscut şi e un reprezentant al ecologismului şi umanismului de ultimă generaţie. Pare însă haotic ca organizator. A părăsit deja două partide ecologiste pe care le-a condus, din motive complicate, este parlamentar intrat pe lista USL şi acum s-a înscris în cursă. Sau a încercat măcar. Potrivit paginii sale de Facebook, s-a prezentat la ora 23,48 la BEC cu semnăturile necesare, dar candidatura i-a fost respinsă pentru că foile nu erau numerotate. Şi în cele zece minute nu a avut timp să le numeroteze. Cernea are dreptate cînd se plînge că BEC a aplicat regula cu rea-credinţă, putea să accepte candidatura şi să numeroteze ulterior, dar nici să apari cu zece minute înainte de termen nu e o dovadă de seriozitate. Erwin Albu este un activist împotriva gazelor de şist. A fost promovat de România Curată şi susţinut public de Nicuşor Dan. A anunţat curajos şi onest că a reuşit să strîngă doar 44.000 de semnături, dar că lupta va continua cu alte mijloace. Vom mai auzi de el.
Cu cele două eşecuri ale lui Cernea şi Albu, curentul ecologist care a scos lumea în stradă pe tema Roşia Montană se vede complet nereprezentat în această cursă, pe cînd curentul religios are doi candidaţi. Este o urmare a tacticii perdante a Pieţei „fără lideri, fără tactică, doar show“. Ca urmare, oameni care ar putea fi reprezentativi se lansează în tentative individuale, fără a utiliza canalele de mobilizare deja create. Cu lideri care fug de responsabilitate şi se vor doar un fel de DJ cu portavoci, Piaţa s-a stins deja. O mişcare largă ecologistă-civică-anticorupţie (pe care am susţinut-o) a devenit doar o agitaţie de nişă, care flutură monomaniacal tema gazelor de şist – e coada minoră a şopîrlei civice care a trecut deja.