Dreptul suveran de a fi criminal şi iresponsabil
Săptămîna trecută două procese, în două ţări diferite, pe două teme diferite, dar punînd în discuţie acelaşi subiect: suveranitatea naţională. Ce mai înseamnă ea?
Un tribunal din Olanda a decis că statul olandez este responsabil pentru că nu i-a protejat pe civilii din Bosnia, la Srebenica. Povestea este aşa. Soldaţii olandezi erau sub mandat ONU în Bosnia, încercînd să-i împiedice pe băştinaşi să-şi scoată ochii. Băştinaşii sîrbi au ajuns mai puternici decît băştinaşii musulmani, i-au înconjurat la Srebenica şi au început masacrarea bărbaţilor şi violarea femeilor. O vreme s-au încurcat de soldaţii olandezi, dar aceştia aveau ordin să nu fie provocatori, să nu cumva să se enerveze băştinaşii. Povestea e complicată şi plină de amănunte umilitoare pentru nişte bărbaţi totuşi în uniformă. De pildă, comandantul a cerut sprijin aerian, apoi a fost răzgîndit de ministrul Apărării de la Haga, care îşi pusese în cap ca nici un soldat olandez să nu moară în Bosnia. Aşa că oamenii în uniformă ba s-au predat pe ei, ba au predat armele. Oricum, au predat civilii musulmani pe care ar fi trebuit să-i apere.
Olanda a rămas cumva bîntuită de episodul respectiv, ajungîndu-se chiar ca un guvern să demisioneze în 2002 după un raport critic faţă de cum s-au comportat oficialii atunci. Părea că s-a încheiat, dar acum rudele unora dintre victime au chemat în judecată Olanda şi ONU. Rudele cer despăgubiri, dar nu banii sînt importanţi pentru acest articol, cît principiul invocat: obligaţia legală a ONU şi a unui stat, care îşi asumă un rol internaţional într-o zonă, de a preveni un masacru. Şi nu mai vorbim de obligaţii morale, de dezbateri teoretice sau d-alde astea. Nu, e vorba de obligativitatea legală a unui stat de a proteja civilii unui alt stat, pe un teritoriu străin. Judecătorii au decis în favoarea reclamanţilor, şi Olanda va plăti.
Important e precedentul. Astfel, obligaţia de a proteja devine, din principiu moral, obligaţie legală pentru care un stat poate fi chemat în judecată de către indivizi. Desigur, asta în sine nu va împiedica crime viitoare, dar schimbă cu totul logica poziţionării. Obligaţia de a proteja este principiul care a început să prevaleze faţă de ideea de suveranitate. „Neamestecul în treburili interne“, cum ar zice fostul nostru dictator, pe care din păcate nu l-au fugărit puterile străine la vremea lui. Obligaţia de a proteja a căpătat o aplicare spectaculoasă în Libia, printr-o conjunctură bizară în care Franţa s-a trezit lider moral al lumii libere. Interesant e că Sarkozy a devenit un asemenea campion al ideii obligaţiei de a proteja, după ce l-a bătut la cap Bernard-Henri Lévy. Vedetă intelectuală a Franţei, omul ar trece de un „intelectual al lui Sarkozy“, dacă ar trăi într-o ţară în care presa prezintă simptome de ameţeală cînd vine vorba de dezbateri de idei, dar ştie mereu cine omul cui este.
Desigur, apar o mulţime de întrebări suplimentare. De ce Libia, şi nu Siria? Dictatorul de acolo nu face declaraţii spectaculoase despre cum îşi va măcelări inamicii, dar trimite şi el tancurile peste demonstranţi. Şi de ce nu...? Mă rog, fiecare avem o listă de dictatori nesuferiţi pe care i-am vrea fugăriţi de avioane sofisticate şi armate democratice. Dar e nedrept să reproşezi celor care totuşi încearcă să mişte ceva că nu ne scapă de toţi băieţii răi ai planetei. Deocamdată să notăm precedentul Libia şi acum precedentul Olanda – două puncte mici care schimbă modul în care ne raportăm la suveranitate, un drept care poate fi retras dacă abuzezi de el.
Şi ajung astfel la al doilea caz de suveranitate, mai puţin sîngeroasă: suveranitatea pe bani. Vorbim aici despre banii pe care Europa – citeşte Germania – îi dă, din nou, pentru a salva Grecia. Evident, în Grecia e mare jale că nu mai sînt suverani. Vezi bine, cînd au intrat în datorii pînă peste urechi nu s-a pus problema suveranităţii. Suveranitatea nu e la bine şi la rău, e doar la rău. Evident, ideea în sine de suveranitate nu are nici un sens în dezbaterea respectivă, e un butoi gol în care bat unii pe post de tobă. Şi mai haios este unul dintre mesajele noii stîngi, un fel de mişcare din asta de revoluţie caviar care condamnă măsurile de austeritate din Europa şi vrea întoarcerea la popor. Adică prea decid politicienii măsuri de austeritate peste capul şi împotriva popoarelor, asistăm la un derapaj antidemocratic, huo! Deci, e nedrept pentru popoare. Desigur, prezumţia e că popoarele astea – grec, spaniol, portughez, român – au ajuns în astfel de probleme financiare fără nici un fel de vină. Popoarele astea au fost forţate de o cabală politico-financiară să primească pomeni de la stat. Pur şi simplu, popoarele au încercat să reziste, s-au zbătut, au zis: nu, refuzăm să ieşim de tineri la pensie, refuzăm să muncim puţin, refuzăm ca statul nostru să se împrumute prea mult. În tot acest timp, popoarelor li se băgat pe gît de către politicieni, într-un mod nedemocratic, o politică de largheţe bugetară, pensii devreme şi deficite mari. În tot acest timp, popoarele astea au refuzat să voteze populişti care le-au promis pomeni de la buget. Deci, asta fiind problema, soluţia noii stîngi e simplă: jos cabala austerităţii, popoarele să decidă. Că ele sînt suverane. Şi nu au nici o vină, niciodată.
Să trecem la Germania. Cînd scriu acest articol, Curtea Constituţională a Germaniei judecă un caz interesant. Nişte cetăţeni au atacat decizia de a da bani grecilor. Ce are Curtea Constituţională a Germaniei cu Grecia? Cam ce are Tribunalul olandez cu Srebenica – aceeaşi logică a suveranităţilor împărţite şi complicate, într-o lume tot mai inderdependentă. Argumentul contestatarilor germani este acesta: Constituţia noastră spune că parlamentul german trebuie să controleze orice cheltuială a banului public de către guvern. Dar dacă guvernul german dă bani Greciei, atunci parlamentul german nu poate controla cheltuirea acestor bani. Că doar nu se va apuca Bundestag-ul să cheme la raport miniştrii greci, nu? Sau se va apuca?
Curtea Constituţională germană e o instituţie foarte interesantă. Am citit lunga decizie pe care a dat-o pe faţă cînd a fost contestată legitimitatea Tratatului de la Lisabona. Curtea a decis pe scurt că tratatul e constituţional. Pe lung, decizia spune că e constituţional, dar în anumite condiţii, foarte drastice. Practic, guvernul german trebuie să ia acceptul parlamentului lor faţă de multe decizii care ţin de UE. Haios este că parlamentul în sine nu prea avea chef de toate astea, dar l-a obligat Curtea să fie mai activ, că doar el este depozitarul suveranităţii naţionale. Aşa că nu m-aş mira, văzînd activismul de groază al judecătorilor constituţionali nemţi, să primim o decizie de genul: acordul de împrumut în sine este constituţional, dar cu anumite condiţii. Care condiţii? De pildă, să controleze parlamentul german unde şi cum ajung banii. Nu ar fi tare? Hai că ar fi. Într-o lume a datoriilor tot mai nesustenabile, suveranitatea aparţine celui care plăteşte. Aşa ţăran cum era el, fostul nostru dictator a intuit direcţia: dacă vrei să fii chiar suveran, îţi înfometezi poporul şi plăteşti toată datoria. Desigur, fostul nostru dictator a aflat prea tîrziu că există şi unele riscuri.