Dreptul constituţional la hîrtie igienică groasă

Constituţiile sînt unele dintre cele mai enervante documente produse de oameni. Cînd oamenii scriu şi aprobă prostii banale, atunci iritarea nu are legătură decît cu textul în sine. Dar prostiile constituţionale sînt din altă ligă. Constituţiile emană un aer uşor sacralizant – dacă scrie ceva în Constituţie, trebuie că e important, se dau lupte intense pe nuanţele textelor constituţionale, nu e puţin lucru. Totuşi, cantitatea de prostii conţinute de constituţii este deprimantă. Cu atît mai deprimantă cu cît e vorba despre prostii constituţionale.

Evident, sînt constituţii şi constituţii. Cea americană are cele mai puţine prostii. Ca o regulă generală, cu cît o ţară are o constituţie mai scurtă şi cu mai puţin zorzoane, cu atît cetăţenii ei sînt mai liberi şi mai bogaţi. Constituţia americană este scurtă şi cu puţine zorzoane. Şi, deşi e cea mai veche constituţie încă activă din lume, nu a creat, totuşi, şcoală. Ca să creeze şcoală, ar fi trebuit ca cetăţenii altor ţări să zică: dom’le, scriem cîteva chestii acolo, aşteptăm vreo 50 de ani, vedem ce nu merge, mai şurubărim puţin, mai stăm 100 de ani, iar mai şurubărim puţin. Un exerciţiu de cumpătare. Ei, aş! Americanii au avut noroc că au făcut Constituţia lor în alte vremuri. Constituţiile moderne se fac la modul: ia să vedem ce dorinţe, frustrări şi pusee au cetăţenii? După care, se trec toate acolo, în lungi cîrnaţi de text fără relevanţă.

Constituţia americană are un preambul de o frază – celebra frază cu „Noi, poporul“ – care s-ar zice că are ceva generalităţi inutile. În rest, chestii practice. Cine pe cine alege, cine comandă, cine ascultă, cît durează mandatul, cum se distribuie puterile etc.

Încercaţi să citiţi constituţiile europene. O colecţie deprimantă de prostii. Pare că moda asta, de a umple constituţia cu brizbizuri, în loc de chestiuni practice, a plecat de la francezi. Şi de-acolo, s-a răspîndit ca o molimă, pe tot continentul.

În opinia mea, o constituţie trebuie să fie simplă şi să se refere numai la cum funcţionează puterea. Cine pe cine alege, cît durează, cum scăpăm de conducători, cine ne apără de ei şi cam atît. Astea sînt chestiile care fac un stat funcţional cu adevărat. Orice altceva pus în constituţie e balast inutil. Nu mă înţelegeţi greşit, nu zic, de pildă, că nu e bine să protejăm minorităţile. Dar vi se pare că le protejăm pentru că scrie în Constituţie? Şi dacă nu ar scrie în Constituţie, ne-am apuca să vînăm unguri prin Bucureşti?

Haideţi să citim Constituţia României. Începe prost. Articolul 1 defineşte statul român. Iată-l: „(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (2) Forma de guvernămînt a statului român este republica. (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sînt garantate. (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.“

Deci asta e descrierea statului român, în capul celor care i-au scris Constituţia. Pare impresionant. Dacă citeşti atent, este o colecţie de baliverne inutile, plus minciuni, plus prostii periculoase. Doar alineatul 4 ar merita păstrat, cel cu democraţia. „România e stat naţional.“ Ce înseamnă asta? Că e un stat al românilor? Că e un stat unde românii sînt şefi şi ceilalţi ascultă? Sau nu înseamnă nimic, dar ne place să fie acolo? De ce ne place să fie acolo? Pentru că îi enervează pe unguri, presupun. Au dreptate ungurii să fie enervaţi? Păi, nu, zicem noi, că nu înseamnă nimic concret. Dacă nu înseamnă nimic concret, de ce mai scriem chestia asta în Constituţie? Deci, a fi stat „naţional“ nu are nici o repercusiune în practică, doar că naşte infinite discuţii cu reprezentanţii minorităţilor. Acesta e genul de prostie constituţională periculoasă. Apoi, urmează balivernele. „Este stat suveran şi independent.“ Asta o fi avut vreo logică în 1877, dar ce logică are în 1991/2003, cînd am scris şi rescris Constituţia? Independent faţă de cine? Dacă ne invadează Putin mîine, ne apără Constituţia? Dacă am intrat în UE, mai sîntem independenţi? Nu, slavă Domnului! Ce mai înseamnă „independent“ în lumea de azi, cînd Procter & Gamble are cifra de afaceri mai mare decît PIB-ul României? Asta avea logică pe vremea cînd statele îşi pupau inelele, cum îşi pupă mafioţii din filme ghiulurile şi se declarau suzerani / vasali. Acum nu mai înseamnă nimic. E un cuvînt gol. Dar am scris asta în Constituţie. Acum, dacă am vrea să renunţăm la cuvintele de acolo, ar fi un întreg scandal: adică nu mai sîntem suverani? Cum e posibil aşa ceva?

Cu „unitar şi indivizibil“ e cam tot la fel. România Mare a fost creată ca stat unitar de Ionel Brătianu, nesocotind cererile ardelenilor, ale bucovinenilor şi basarabenilor – fiecare dintre ei a vrut să se unească cu ţara, dar să reţină autonomia provinciilor lor. Nu s-a putut – spiritul naţionalist era altul în epocă. Acum, după un detur de 95 de ani, România se regionalizează. Mai sîntem stat unitar, dacă facem regionalizarea? Şi aşa ne dăm seama că, de fapt, nu a contat niciodată cum ne-am definit în Constituţie. Vremurile se schimbă fără voie de la constituţionalişti. Căci şi Constituţia din 1923 începe chiar aşa: „Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.“ Şi uite că aceste cuvinte-talisman nu ne-au împiedicat să pierdem Basarabia, o parte din Bucovina, să fim invadaţi de comunism. Atunci, ce rost are să defineşti un stat în Constituţie? Nici unul, practic. E pălăvrăgeală curată. De fapt, ar trebui să spună: „România e un stat aşa cum îl vor cetăţenii săi de la momentul respectiv.“ Acesta e adevărul, dacă chiar vrem să trecem ceva acolo despre cum e statul nostru. Ce să mai zic despre asta cu „Forma de guvernămînt a statului român este republica.“ Ce însemnătate practică are asta? Republică de care? Conduce Parlamentul? Conduce Preşedintele? De fapt, textul vrea să zică: „Noi, foştii comunişti, am decis că nu revenim la regat.“ Asta ar fi trebuit să zică textul pentru că acesta e adevărul. Mai e nevoie să comentez balivernele cu „demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme“? Baliverne mizerabile. Feseniştii lui Roman şi Iliescu au scris asta în Constituţie şi apoi au purces la îmbogăţire pentru ei şi inflaţie pentru popor. Dar aveam dreptul la libera dezvoltare a personalităţii umane.

Cam aşa e toată constituţia noastră. Cîte ceva cu sens despre organizarea statului înecat în logoree fără relevanţă. Putem renunţa lejer la 90% din text, fără nici o urmare practică. Singurele articole chiar necesare sînt cele cu referire la drepturi şi instituţii. Şi acelea sînt tarate de prostii pretenţionase. Cică avem dreptul la învăţătură. Mai rezonabil era un articol de genul: „Dacă în următorii 20 de ani, România nu are trei universităţi în top 500 mondial, atunci toţi rectorii din România sînt concediaţi şi înlocuiţi cu rectori străini.“ Ăsta ar fi un articol constituţional cu sens despre dreptul la învăţătură. Altfel, faptul că avem dreptul la învăţătură, într-o ţară cu universităţi paralizate de impostură, e frecţie la picior de lemn. Sau acest articol: „Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.“ Serios? Adică Andrei Marga e neconstituţional? Asta explică oarecum situaţia.

Chiar şi acolo unde intenţia a fost bună, textul devine enervant prin raportare la realitate. Cică „dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit“. Avem acest articol din 1991. Abia în 2001, o coaliţie de ONG-uri, cu săraca Mona Muscă de mînă (apropo, singurul liberal din România care a plătit pentru că a turnat, după aia a învins revoluţia bunului-simţ şi nu a mai fost nevoie), a trecut o lege a accesului la informaţiile de interes public, care oricum se aplică din doi în doi. Deci, timp de zece ani, am avut un drept constituţional de acces la informaţiile de interes public, dar dacă încercai să ceri o informaţie, ţi se rîdea în nas. Atunci rezultă că, timp de zece ani, Parlamentul din România a încălcat un drept constituţional – pe care tot el îl votase. De fapt, Constituţia nu înseamnă nimic fără o lege expresă pe care să o aplice instituţiile. Şi dacă nu aveam acest drept în Constituţie, nu am fi putut să votăm legea în 2001? Evident că am fi putut. Concluzia: Constituţia e o pierdere de vreme atunci cînd promite chestiuni generale, chiar dacă promisiunile sînt OK în sine.

Repet ideea de la început, să nu rămînă careva cu impresia că eu zic că nu avem nevoie de Constituţie: avem nevoie numai de reglementarea cît mai concretă a modului în care se împarte puterea şi a limitelor puterii de stat asupra cetăţenilor. Atît. În rest, priviţi cu scepticism balivernele.

De pildă, o schimbare constituţională cu efecte reale a fost cea privind Consiliul Superior al Magistraturii. Care, cică, era garantul independenţei justiţiei. Garant, garant, dar depinde cum e alcătuit. În Constituţia din 1991 (articolul 132) se zicea că membrii CSM sînt aleşi de Parlament. Asta a însemnat că nu era nici un garant, CSM era sluga majorităţii parlamentare. La schimbarea Constituţiei din 2003, articolul 133 modifică modul de alegere: majoritatea membrilor CSM sînt aleşi direct de către colegii lor magistraţi. Ei bine, de atunci a devenit CSM o instituţie adevărată. Şi simplul fapt că acum e nevoie de o întreagă parodie, cu comitete de judecători care cer revocarea unor membri, arată ce greu le e politicienilor să controleze sistemul după această schimbare. Înainte de 2003, îi beleau direct în Parlament – le dădea voie aceeaşi Constituţie care făcea CSM garantul independenţei justiţiei. Schimbînd modul de alegere, s-a mutat puterea dintr-un loc în altul. Aici contează constituţiile. Şi doar aici, în acest punct, merită să urmărim ce se va schimba în viitoarea Constituţie: puterea în stat, instituţiile, cine pe cine alege, desemnează, demite etc.

Altfel, tot felul de păcălici au propuneri de adăugat noi şi noi baliverne la Constituţie.  S-a dat drumul la dorinţe. E un moment din acela în care oamenii cred că o Constituţie e un fel de Zîna Măseluţă: îşi pun o dorinţă şi Constituţia le-o satisface. Nişte deştepţi de la SNSPA (Centrul de Drept Public şi Ştiinţe Administrative) propun introducerea în Constituţie a dreptului la bună administrare. Mitropolia Moldovei vrea ca Dumnezeu să fie trecut în Constituţie. Cred că BOR ar trebui să ceară şi ca monopolul pe producţia de lumînări să fie trecut în Constituţie – e vorba despre predictibilitatea surselor de finanţare, un principiu de bază pentru buna administrare, deci ar merge ca paragraf la propunerea SNSPA.

E un fel de întrecere socialistă pe ramură: cine îşi pune dorinţe mai breze pentru Constituţie. Dacă s-a dat drumul la asta, am şi eu una. Am o problemă cu grosimea hîrtiei igienice. În comunism era mai bine, două feluri de hîrtie, ambele groase. Găsesc insuportabil capitalismul acesta, în care pe raft se găsesc 25 de feluri de hîrtie şi eu mereu uit care sînt alea groase şi care nu sînt. E o problemă gravă, cu repercusiuni majore asupra dreptului la libera dezvoltare a personalităţii mele. Propun, deci, să avem dreptul constituţional la hîrtie igienică groasă. Aştept propuneri similare de la cititori.