Dragă Parlamentule, ajută-mă să te respect
Acum, că avem un nou Parlament ales, îmi fac datoria de cetăţean şi transmit un mesaj pentru oamenii de acolo. Relaţia dintre mine şi Parlament a fost pînă acum un fel de dragoste teoretică făcută praf de practică. Să vă zic de ce.
Eu ţin cu Parlamentul în teorie. Adică acolo e legitimitatea populară, acolo e dreptatea colectivă. Iar în istoria Romei (care e pasiunea mea secretă), am ţinut mereu cu Senatul împotriva lui Sylla, a lui Cezar, a lui Marc Antoniu etc. Ca să nu mai zic de mama parlamentelor, cel britanic, am citit istoria revoluţiei engleze ca pe un film cu bătăi, în care personajul colectiv bun îl beleşte în mod just pe regele rău. Deci, eu ţin cu Parlamentul. Şi fără el nu se poate.
Dar Parlamentul nostru mă dezamăgeşte mai mereu în practică. Şi nu mă voi referi aici la cele două suspendări ale preşedintelui Băsescu, le-am criticat pe amîndouă cînd s-au produs. Problema de fond este că instituţia demiterii unui preşedinte ales ar trebui să fie un mecanism de salvare a democraţiei: dictatorul cel rău e belit de leagănul democraţiei. Dacă faci din suspendare ceva ce ţine de jocul politic al zilei – „băi, taci din gură că ne inervezi şi te suspendăm“ –, atunci anulezi această frînă de salvgardare. Evident, într-un viitor nebulos în care un dictator real va trimite tancurile peste Parlament, voi fi acolo să apăr Parlamentul cînd va vota suspendarea. Dar să lăsăm asta, e doar cel mai spectaculos exemplu al modului în care Parlamentul nostru nu se ia pe sine în serios.
Despre altceva vreau să vorbesc: despre funcţia de control a Parlamentului. Există diverse instituţii care ar trebui să joace ca arbitri în stat. Care sînt date Parlamentului spre control pentru că acolo forţele politice (teoretic) se echilibrează unele pe altele. Pentru că parlamentarii ar trebui să vegheze, fără a dicta, practica acestor instituţii. Iar Parlamentul nostru eşuează sistematic. Haideţi să vă dau cîteva exemple.
Consiliile de Administraţie de la Radio România şi TVR. Acestea sînt numite, după lege, parţial de Parlament, parţial de Guvern, parţial de Preşedinte. Mandatul lor ar trebui să fie mai lung decît cel al politicienilor, astfel încît forţele să se echilibreze acolo, ca nici o putere de moment să nu le poată controla. Dar există o chichiţă. CA-urile fac în fiecare an cîte un raport de activitate. Acest raport de activitate este votat de Parlament. Conform legii, dacă Parlamentul votează negativ un raport, atunci Consiliul este demis. Deci, teoretic, ar trebui ca Parlamentul României să dezbată rapoartele, să semnaleze greşeli, să vegheze la misiunea de presă publică a Radioului şi Televiziunii. Aş aştepta dezbateri serioase în Parlament: a educat anul acesta TVR publicul aşa cum scrie în legea sa? Şi dacă TVR eşuează să-şi atingă misiunea, atunci aş aştepta feţe triste de parlamentari forţaţi de destin să facă ce nu ar trebui făcut: să demită Consiliul. Pentru că şi această demitere ar trebui să fie soiul de armă nucleară pe care parlamentarii să o folosească doar cu inima grea: nu e bine să facem asta, normal ar fi să lăsăm Consiliul să-şi termine mandatul, aşa e regula jocului, dar acest Consiliu e atît de prost/abuziv, încît nu avem ce face, trebuie să-l demitem ca să salvăm situaţia. Aşa e gîndită legea, aşa ar trebui să arate procesul. Aşa aş iubi eu Parlamentul şi l-aş ţine de mînă cînd ar fi mîhnit după decizia grea pe care a luat-o: lasă, mă, Parlamentule, ştiu că e greu să demiţi un Consiliu de Administraţie, dar te înţeleg, ai avut argumente puternice, să sperăm că următorul Consiliu va fi mai bun.
Ce se întîmplă în practică? Acele rapoarte stau cu anii necitite la comisiile de profil ale Parlamentului. Cîtă vreme e o majoritate care e mulţumită de culoarea politică a Consiliului, nimeni din Parlament nu e interesat de rapoartele de activitate. Li se rupe de misiunea publică a TVR. Ar putea să scrie acolo că s-au dat numai filme porno nemţeşti la TVR, nimănui nu-i pasă. Apoi, cînd se schimbă majoritatea, se dă un vot pe raport şi CA sînt demise. Nici nu contează pe care raport, pe unul dintre rapoartele alea de s-a pus praful pe ele în ultimii ani. Parlamentarii n-au nici un chef să discute de misiunea publică a TVR şi demit Consiliul cu bucurie de barbari care nu înţeleg ce e cu jucăria asta a controlului parlamentar. Am venit la putere, v-am belit! Aşa se face că vedeţi noi oameni la TVR, de cum se schimbă majoritatea în Parlament. Cu singura excepţie a CA-ului care era în 2005 acolo şi a fost lăsat să-şi termine mandatul, celelalte au fost demise pe procedura asta. Apoi tot ei se plîng ipocrit că TVR e politizată.
În aceste condiţii, instrumentul raportului anual de activitate nu are nici un fel de rol în controlul parlamentar al activităţii, ci doar pentru controlul ca atare al instituţiei. Şi partea cu adevărat tristă abia urmează. La Consiliul Naţional al Audiovizualului, mecanismul este oarecum similar cu cel de la TVR: membrii sînt numiţi de diverse puteri, au mandate mai lungi şi se asigură un fel de echilibru al numirilor, Parlamentul asigură controlul şi votează un raport anual de activitate. Dar e un schepsis diferit: dacă Parlamentul respinge raportul de activitate al CNA, Consiliul nu este demis. Drept urmare, rapoartele CNA zac cu anii nediscutate. Nici un fel de fior din partea Parlamentului să dezbată cu CNA cum îşi îndeplineşte misiunea publică de cenzură a pulsiunilor tabloide ale celor cărora statul le-a oferit în folosinţă licenţele de transmisie. Nimic, zero, nada. Dacă nu pot beli CNA-ul, Parlamentul nu discută raportul... şi punct. Într-un fel sucit, legea CNA asta era un exemplu de bună practică totuşi. L-am dat ca atare într-un raport pe care l-am scris pentru MEDIADEM, un proiect european de comparare a politicilor media din mai multe state europene. Logica era simplă: dacă avem două cazuri în care Parlamentul face control pe politici media şi funcţionează atît de prost, măcar situaţia e mai bună la CNA, unde membrii îşi termină mereu mandatele şi există un oarecare echilibru al forţelor, decît la TVR unde CA-ul e înlocuit brusc cînd se schimbă majoritatea parlamentară.
Şi partea sinistră: poate aţi auzit că Guvernul Ponta a modificat legea CNA prin Ordonanţă de Urgenţă. Celebra deja ordonanţă prin care televiziunile sînt avantajate în faţa cabliştilor. Aţi auzit de ea pentru că a fost mare scandal dinspre cablişti. Dar s-a vorbit mai puţin despre faptul că se schimbă şi povestea cu raportul de activitate. Dacă Parlamentul îl respinge, CNA-ul e demis, la fel ca CA-ul de la Radio şi TVR. Şi eu, care propusesem, ca recomandare în raport, să fie invers: să fie adoptat modelul de la CNA şi la TVR. Din nou, o iubire ratată: controlul parlamentar ar trebui să fie de bază pentru aceste instituţii esenţiale într-o democraţie echilibrată. Dar dacă nu funcţionează, ce facem? Extindem proasta practică peste tot?
Alt exemplu: Consiliul Superior al Magistraturii. Ţări din jurul nostru au dat Parlamentelor puterea de a numi majoritatea membrilor CSM. Aşa e în Bulgaria şi în Republica Moldova. Inutil să vă spun că funcţionează prost, semn că nu e ceva prost genetic în sine cu Parlamentul nostru, ci pur şi simplu trăim într-o regiune cu democraţii pubere. Asta plecînd de la premisa optimistă că există o evoluţie, că se va maturiza Parlamentul, deşi în realitate eu nu văd semnele, dimpotrivă.
Dar CSM-ul nostru nu e desemnat în majoritate de Parlament, ci e ales direct de către magistraţi. Ceea ce e bine. Senatul român numeşte însă doi reprezentanţi ai societăţii civile. Teoretic, ar trebui ca Senatul, în înţelepciunea sa, să discute serios, să dezbată, să vadă care sînt oamenii relevanţi în domeniu, ce organizaţii credibile care lucrează cu justiţia şi să ia o decizie. Nu sînt dintre oengiştii care îşi dau ochii peste cap şi vorbesc în numele societăţii civile, nu m-aţi văzut făcînd asta, zic mereu că mă reprezint pe mine. Deci nu luaţi asta ca o plîngere. Deci nu mă aştept ca Senatul să pună acolo pe cine zic eu, ci vreau să văd o frămîntare minimală din partea senatorilor ca cei doi reprezentanţi ai societăţii civile desemnaţi de ei să fie oameni relevanţi. Ce s-a întîmplat în realitate? Pînă anul acesta au fost două doamne care au reprezentat societatea civilă. Prima a fost Corina Dumitrescu. Rector al Universităţii „Dimitrie Cantemir“, prima nominalizare a lui Victor Ponta ca ministru al Educaţiei. Da, celebra doamnă Standford. Ca o coincidenţă, şi nevastă a senatorului PSD Dumitrescu. Deci omul şi-a negociat o poziţie la CSM pentru nevastă – el e de la partid, ea e de la societatea civilă. La asta a contribuit şi faptul că universitatea respectivă angajează pe bani frumoşi diverşi senatori, să predea acolo. Să zicem că noi credem totuşi că dna Dumitrescu este o autentică reprezentantă a societăţii civile. Să zicem. Însă la audierile parlamentare pentru cînd trebuia să devină ministru, s-a apucat să povestească cum a ajuns în CSM. Cum nu e inteligentă nici măcar cît să păstreze aparenţele, a povestit cum a ajuns în CSM: a primit un telefon de la conducerea partidului care a rugat-o (ideea era că s-a lăsat rugată, ea nu voia, de fapt) să meargă acolo. Aşa, pe faţă, nici o fereală. În fine, nu a ajuns ministru, dar a rămas în CSM. Noroc cu restul membrilor CSM, aleşi de magistraţi, care fac treabă bună.
A doua reprezentantă a societăţii civile în CSM era Georgiana Iorgulescu, de la Centrul de Resurse Juridice. Persoană cu reputaţie, mă şi mir că Senatul o trimisese acolo. Reputaţia veche era bună, dar în ultima vreme dna Iorgulescu avusese nişte ieşiri mai degrabă bizare şi e dintre oengiştii români convinşi că anticorupţia e o chestie abuzivă care dăunează la democraţie. Mă rog, aş avea chestii de zis, dar să nu divaghez. Iorgulescu şi-a dat demisia în acest an. Deci, trebuia desemnat altcineva. Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile a crezut că e pe bune povestea asta cu desemnarea. Aşa că ne-a adunat la un loc pe mai mulţi, oameni de prin ONG-uri, cu diverse opţiuni. Nu a fost uşor, unii ne certaserăm între noi, mai ales după astă-vară, cînd unii au criticat derapajul democratic şi alţii ne denunţau de băsişti. Am stat totuşi la aceeaşi masă ca să căutăm un personaj care să fie propus de toţi, cam 20 de ONG-uri cele mai cunoscute. Şi s-a reuşit asta, cu mari eforturi, dar s-a reuşit. L-am propus formal pe avocatul Antonie Popescu. La votul din Senat, au ales pe o altă profesoară, tot de la Universitatea „Cantemir“, subordonată dnei Dumitrescu. Nici o discuţie, un vot scurt, aranjat dinainte. Deci, acum, Universitatea Creştină „Cantemir“ are ambele reprezentante ale societăţii civile din CSM. Ce fac ele acolo, ce cred ele despre sistemul juridic? Un mister. Şi ca totul să se termine frumos: dna Dumitrescu însăşi era în incompatibilitate: membrii CSM nu au voie să ocupe şi alte funcţii. Ca să rezolve problema, Senatul a modificat legea: reprezentanţii societăţii civile pot. Gata, s-a rezolvat problema.
De asta, întreaga discuţie cu „să mutăm ICR la Parlament“ a fost amuzantă. Am auzit prostănaci filozofînd: dar nu e bine aşa, nu e bine să controleze Parlamentul? Ştiţi genul de proşti cu principii ferme care nu pricep nimic din discuţie, dar îţi bagă principiul în ochi de nu te vezi.
Mesajul meu pentru noul Parlament: dragule, te iubesc cu disperare în mod teoretic, dar fă dracului ceva să te şi respect în mod practic.