Dragă Ministerule,
Probabil că aţi auzit, săptămîna trecută, de legea trecută cu unanimitate prin Senat cum că supermarket-urile ar fi obligate să achiziţioneze 51% din legume, fructe şi carne din România. Evident, prima reacţie e să zici: asta încalcă legislaţia UE privind piaţa comună, deci nu va rezista. Numai că nu e chiar aşa, iniţiatorul s-a gîndit la această problemă. Presa a relatat oarecum eronat conţinutul legii. Nu e vorba despre produse româneşti, ci despre „produse provenite din lanţul alimentar scurt, aşa cum este definit în Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene“. De altfel, legea nu vorbeşte nici despre supermarket-uri, ci despre comercianţi autorizaţi să vîndă alimente, deci de fapt orice buticar ar trebui să-şi calculeze dacă a achiziţionat 51% produse din lanţul scurt.
Ca să ocolească problema că nu poţi închide piaţa unică europeană, iniţiatorul legii a inventat găselniţa asta: adică nu cumpărăm din România musai, cumpărăm chestii produse local. Numai că definiţia lanţului scurt e complicată rău: trebuie să implice un număr limitat de operatori economici, să implice „relaţii geografice şi sociale strînse între producători, procesatori şi consumatori“. Definiţiile astea au sens în documente de politici, cum e Politica Agricolă Comună a UE, adică ne propunem să stimulăm producţia şi desfacerea locală. Dar în text de lege duc la aberaţii, pentru că nu e clar cine e lanţ scurt şi cine nu, şi cine decide asta.
Dragă Senatule, ai votat ceva imposibil de aplicat. Dar dacă vrei să ajuţi fructele şi legumele româneşti să ajungă în supermarket-uri, uite nişte idei.
De trei ani lucrăm la Centrul Român de Politici Europene la un proiect privind agricultura mică din România, proiect finanţat de Romanian American Foundation (RAF). Colega mea Alexandra Toderiţă are zeci de drumuri făcute prin sate şi orăşele, unde a vorbit cu fermierii, mai ales cei care s-au asociat. Am moderat multe discuţii cu ministere, asociaţii agricole, supermarket-uri. Am reuşit să convingem Ministerul Agriculturii să aloce bani din fondurile europene pentru asociaţii agricole funcţionale. Şi dacă subiectul zilei tot sînt fructele româneşti în supermarket, Alexandra a scris chiar şi un raport care se cheamă explicit: „Asocierea în agricultură – calea produselor româneşti spre marile lanţuri de comercializare? Contractare şi reglementare în relaţia producător-supermarket“.
Deci, de ce nu găsim mai multe fructe româneşti în supermarket-uri? În primul rînd, trebuie să spun că e o problemă în curs de ameliorare: acum trei ani situaţia era mai proastă, între timp au existat campanii speciale ale lanţurilor de supermarket-uri pentru promovarea produselor româneşti. Astea fiind zise, problema de fond este o nepotrivire de caracter.
Dacă importăm produse agricole din alte ţări, se întîmplă nu pentru că marile lanţuri ţin cu tot dinadinsul să ne vîndă mîncare adusă de departe ca să consume benzină în plus, ci pentru că mîncarea bună din apropiere pur şi simplu nu ajunge la uşa supermarket-urilor în condiţiile cerute de retail-ul modern. Gîndiţi-vă la cum arată cele două agriculturi ale României: una cu ferme foarte mari (mii de hectare), care se axează pe cereale şi plante tehnice, şi alta cu ferme foarte mici (medie de 3,4 hectare). Unde se cultivă fructe şi legume? În a doua agricultură. Avem deci patru milioane de agricultori neorganizaţi, neintegraţi în lanţuri de desfacere, care cultivă suprafeţe mici. Cum să vîndă ei, mai exact, la supermarket-uri? Acestea vor cantităţi mari, la date fixe şi cu condiţii de calitate şi ambalare. Că doar nu vin fermierii cu sacoşa sau cu sacul la poarta hypermarket-ului, pe rînd, ca la moară, să le verse în depozite roşiile sau merele. Marii retailer-i au nevoie de camioane care să le vină direct la depozite în ziua săptămînii X, încărcate cu merele aranjate în lădiţe, de o calitate omogenă, cu un om care să descarce, să ia factura şi basta. Trebuie ca această persoană să-i mai sune săptămîna următoare în ziua X-2, să le transmită cu cîtă marfă vine şi apoi bucla să se reia. Ordonat şi predictibil. Pentru ca şi noi, consumatorii, să ştim că găsim chestiile respective pe raft. Tot ordonat şi predictibil, că omul modern se grăbeşte.
Haideţi să renunţăm la prostii conspiraţioniste – nu e o conspiraţie antiromânească, supermarket-urile trăiesc într-o piaţă ucigător de competitivă şi cu un public sensibil la preţ, deci a reduce costurile de transport ar fi important pentru ele. Problema e cum facem ca cei patru milioane de fermieri-ţărani să poată livra merele în cantităţile cerute, cu predictibilitatea necesară, ambalate şi deja sortate? Noi ne-am gîndit că asocierea e singura soluţie: să existe o cooperativă care să ia merele de la membri, să negocieze contractele cu supermarket-urile, să se ocupe de livrări etc. Exact acesta este modelul în Europa, unde şapte milioane de fermieri sînt membri ai 38.000 de cooperative, care procesează şi comercializează 50% din totalul producţiei. În ţări precum Olanda, Danemarca, Italia, Franţa, gradul de organizare al agricultorilor în cooperative este de aproape 100%.
Anul trecut am promovat un exemplu de la Cluj, unde, cu sprijinul Fundaţiei Civitas şi cu finanţare tot de la RAF, doisprezece producători de legume s-au unit într-o cooperativă care livrează varză la supermarket-urile din zona Transilvaniei. Cooperativa „Lunca Someşului Mic“ a fost premiată de ambasada americană ca iniţiativă antreprenorială de succes, membrii acesteia dau interviuri prin ziare. Deci dacă americanii au dat de aceşti oameni, ar fi putut şi Parlamentul României să-i caute ca să-i întrebe: dom’le, cum aţi făcut de vindeţi varză la Kaufland? De ce aveţi nevoie ca să vă dezvoltaţi, de ce e nevoie să avem mai mulţi ca voi?
Un răspuns vine pe partea de fiscalizare. Pentru că o primi el fonduri de la UE, dar pînă atunci ţăranul nostru are de plătit taxe. Şi aici intervine meschinăria realităţii – oamenii plătesc impozite în cascadă dacă aleg să intre într-o cooperativă. În acest moment, un kilogram de mere vîndute de fermier prin cooperativă se impozitează nu o dată, ci de două sau chiar de trei ori. Fiţi atenţi puţin, e mai tehnic, dar e important. Deci, să luăm cazul unei cooperative de valorificare a produselor agricole care s-a înfiinţat după anul 2013. Cel mai probabil, aceasta va fi plătitoare de impozit pe venituri (3% din cifra de afaceri) în primul an sau în primii doi, pînă se pune pe picioare şi ajunge să depăşească plafonul de vînzări de 65.000 de euro. Cooperativa nu-şi poate deduce cheltuielile (chirii, salarii, costuri de marketing etc.) şi să plătească impozit pe profit pentru că OG nr. 8/2013 a obligat toate firmele care realizează venituri sub 65.000 de euro să plătească impozit pe veniturile realizate. Deci, dacă ţăranul Marin se asociază cu vecinii lui şi dă la cooperativă nişte mere ca să i le vîndă mai departe, statul consideră că acela e venit atît al lui Marin (şi îi ia impozit de la el), cît şi al cooperativei (şi ia impozit şi de la ea). Pentru acelaşi kilogram de mere statul ia două impozite.
Normal ar fi să se plătească un singur impozit. Dar dragul de Guvern a băgat în ordonanţa 8 din ianuarie 2013 o prevedere expresă că „veniturile obţinute într-o formă de asociere“ intră în baza impozabilă, să nu cumva să-i treacă lui Marin prin cap că scapă. Deci, de ce să te asociezi? Nu mai bine vinzi tu în faţa porţii, fără chitanţe, fără impozite?
Iar partea cu taxarea nu e cea mai gravă. Fiţi atenţi aici: fermierul cumpără motorină, seminţe la preţuri mari, că iau volume mici. S-au apucat unii să cumpere prin cooperative, pentru că, dacă negociază volume mari, le iau mult mai ieftin. Logic, nu? Oricine ar face la fel. Numai că, dacă cooperativa cumpără ieftin motorină şi apoi i-o dă lui Marin, statul vine şi zice: dă-mi TVA. Adică statul crede că cooperativa revinde propriului membru motorina sau seminţele, deci îi ia TVA. Motiv pentru care nu mai are sens să cumperi prin cooperative, e mai ieftin să cumpere Marin de unul singur. Pentru a anula aceste efecte negative, relaţiile dintre membri şi cooperativă ar trebui să fie fără TVA, după cum se întîmplă în ţările din vestul Europei. De exemplu, în Olanda, toate tranzacţiile dintre cooperative şi membrii lor sînt scutite de taxe, conform principiului „transparenţei fiscale“.
Problema de fond în toată încurcătura asta ţine de o filozofie fiscală: deşi interesul de a dezvolta agricultura de mijloc este unul major, statul tratează aceste cooperative ca pe orice alt SRL, de parcă membrii care se asociază ar fi simpli subcontractori. Ţineţi minte ce ziceam mai sus, că în Olanda 100% din producţie e prin cooperative? Ei bine, în România, 1% din fermieri sînt angrenaţi în forme asociative. Şi nici măcar acestea nu sînt foarte funcţionale. Ca să vedem cum stă sectorul, Alexandra a scos de la Registrul Comerţului baza de date cu toate cooperativele agricole şi a analizat partea de bilanţ: doar 27% din cele 690 de cooperative existente în urmă cu un an înregistraseră activitate economică în 2013, procentul îmbunătăţindu-se întrucîtva în următorul an: 36% din cele 743 de cooperative au depus declaraţii financiare. Deci avem un procent infim din agricultură organizat în cooperative, iar dintre cei care s-au apucat, cei mai mulţi au lăsat-o baltă ulterior.
Am propus Ministerului Agriculturii – şi acesta a acceptat – cîteva măsuri (o propunere de act normativ a fost publicată pe 30 septembrie): a) reducerea cu 20% a impozitului pe profit în primii cinci ani de activitate pentru cooperative; b) scutirea membrilor de la plata impozitului pe venituri pentru producţia valorificată prin/către cooperativa agricolă; c) în cazul cooperativelor microîntreprinderi, acestea să plătească impozit pe profit, nu pe venituri. Deci un program de facilitare fiscală şi adaptare a fiscalităţii la specificul modului de lucru al agricultorilor care se asociază pentru a vinde la comun.
Bine, ni se poate spune: vreţi şi voi facilităţi, toţi ar vrea să nu mai plătească impozit la stat. Haideţi să vedem dacă ar merita. Conform simulărilor CRPE bazate pe datele financiare raportate la Ministerul Finanţelor de către cooperative, toate cooperativele din România au înregistrat anul trecut un profit de 12.095.665 de lei. Fix atît. Dacă am scădea cu 20% impozitul pe care ele l-au plătit pe acest profit, ar însemna că statul pierde doar 387.000 de lei. Adică cerem o facilitate fiscală din care statul român ar pierde 87.000 de euro. Fix atît. Dacă ar fi eliminate impozitele pe învîrtirea merelor între Marin şi cooperativa făcută de el şi vecini, mai mulţi ţărani s-ar asocia şi ar intra în economia formalizată. Deci ar plăti impozite mult mai mari decît sumele de mai sus. Dacă toate astea nu se întîmplă, Marin va vinde în faţa curţii fără factură, supermarket-urile vor lua mere din Polonia şi Parlamentul va da legi proaste de rezolvare greşită a problemei. În condiţiile actuale, îl îmbiem pe Marin cu bani europeni să se asocieze, dar pe altă parte îl cocoşăm cu taxe dacă are tupeul să o facă.
Vi se pare logic ce zic? Da, eram foarte încîntaţi că Ministerul Agriculturii ne-a ascultat şi a făcut acea propunere de lege pentru reajustarea fiscalităţii la cooperative. Nişte oameni extraordinari acolo. Numai că e o problemă: nu vrea Ministerul de Finanţe. Pare că nu se acceptă nimic din care statul pierde bani. Dragă Ministerule de Finanţe, am făcut noi calculele: marele risc e să pierdem de la buget 87.000 de euro pe an, însă marea şansă e să rearanjăm agricultura României cît să poată vinde în supermarket-uri. Ştiu, dragă Ministerule de Finanţe, că toţi vor facilităţi de la tine, ştiu că ţi se cer bani, ştiu că e job-ul tău să-i refuzi. Dar judecă puţin cazul nostru.
Dragă Parlamentule, e bine că te-ai enervat şi ai pus chestiunea pe agendă, ai încercat să vii cu o soluţie, e OK. Nu poate fi bine din prima. Te rugăm frumos acum să iei proiectul de la Ministerul Agriculturii şi să convingi şi Ministerul de Finanţe să vrea. Mulţumim.
(cu colaborarea Alexandrei Toderiţă, colega mea de la CRPE care se ocupă de partea de dezvoltare rurală şi fiscalitate)