Doi ani de (non)guvernare Victor Ponta

12 noiembrie 2014   EDITORIALE ȘI OPINII

Victor Ponta l-a invitat pe Klaus Iohannis să participe la dezbateri electorale faţă în faţă, pe teme de politică externă şi de securitate, la televiziuni. Lumea s-a concentrat pe partea cu televiziunile – deja reduse la rolul de majorete sau direct arme de campanie pentru Ponta, aşadar candidatul PSD îşi cheamă adversarul la el acasă. Însă şi temele propuse ar merita discutate. După mai bine de doi ani de cînd guvernează România, Victor Ponta vrea să dezbată… politica externă.

Problema lui Victor Ponta e că are prea puţin de arătat de pe urma guvernării sale. Iar adversarul ar avea multe nerealizări de arătat. Victor Ponta nu guvernează de fapt, Victor Ponta este şeful unui aparat de propagandă şi imagine care, aproape întîmplător, are şi Guvernul României de partea sa. Victor Ponta reprezintă, de fapt, refuzul de a guverna. Dacă iei la analizat diverse sectoare, vezi acelaşi pattern de nonguvernare: Guvernul politizează managementul instituţiei cu politruci din rezerva de cadre, opreşte puţinele şi timidele tentative reformiste acolo unde existau, amînă rezolvarea oricărei probleme presante şi… Şi atît. Nu se întîmplă nimic. Acolo unde tentativele reformiste anterioare au ameninţat puterea oamenilor din sistem, se trece direct la demolare, pentru a se reveni la situaţia dinainte – vezi, de pildă, situaţia din educaţie. Pe fondul întoarcerii în trecut, aparatul de propagandă lucrează însă intens: e o problemă sistemică cu lipsa de performanţă în învăţămînt? Nici o problemă, le dăm copiilor tablete. De aici – o dezbatere intensă. Pe de o parte, lăudătorii geniului lui Victor Ponta: dom’le, le dă şeful Guvernului tablete, doar Ponta s-ar fi putut gîndi la aşa ceva, genial! De cealaltă parte – criticii care pică în capcana propagandei: tablete ne trebuie nouă acum, cînd nu avem WC cu apă curentă în şcolile de la ţară? Oricum o iei, că îl lauzi sau îl critici, te poziţionezi în realitatea creată de maşina de imagine a lui Ponta: tabletele sînt punctul cel mai important al politicilor de educaţie. În realitate, tabletele sînt o nonchestiune – e ca şi cum indienii care au vîndut New York-ul pe nişte mărgele ar dezbate intens dacă alea galbene sînt mai bune decît cele roşii, sau invers. Modul de finanţare, pregătirea profesorilor şi lipsa de stimulente, controlul birocratic centralizat şi lipsa unei viziuni despre ce ar trebui să ştie copilul care trece prin sistemul public de educaţie – acestea sînt problemele şi, la nici una dintre ele, Guvernul Ponta nu oferă nici măcar un început de dezbatere. La fiecare dintre ele, tentativele reformiste anterioare sînt anulate şi se instalează acea molcomă guvernare în stil mexican: nu facem nimic, doar încasăm şpăgile.

Primul Guvern Ponta avea o majoritate de 70% în Parlament. Actualul Guvern Ponta are o majoritate flexibilă, în care UDMR e luat de partener fără a fi realmente nevoie de maghiari. Coaliţia de bază PSD – UNPR a atras deja dezertori de la liberali şi de la PP – Dan Diaconescu, mult peste ce au nevoie pentru a guverna. Oricum ar fi, deci, Victor Ponta nu are a-şi face griji dinspre Parlament şi nici nu a avut vreun stres în aceşti doi ani. Cu toate astea, e remarcabil cum nu le-a ieşit nimic. Să luăm regionalizarea. Ar fi putut fi marele proiect al tandemului Ponta – Dragnea, se schimba faţa României. Un exerciţiu necesar pentru a beneficia mai bine de fondurile europene. Necesitatea regionalizării fusese recunoscută de toate forţele politice, inclusiv de marele adversar Traian Băsescu. Aveam deci un consens general pentru necesitatea şi obiectivele regionalizării. Mai aveam o majoritate mai mult decît confortabilă în Parlament. Şi ce s-a întîmplat? Nimic. La primele semne că baronii locali sînt iritaţi la ideea că li s-ar putea desfiinţa din scaune, elanul reformist al cuplului Ponta – Dragnea s-a stins. Politica de coeziune cu UE, care aduce fonduri de miliarde de euro în România, funcţionează dacă are de-a face cu regiuni compacte, dar dacă alde Oprişan, Mazăre sau Bunea Stancu vor să fie în continuare căpitani de judeţ, cu atît mai rău pentru politica de coeziune, are, săraca, ghinion. Din nou, sindromul nonguvernării – preluăm butoanele, păstrăm ce există –, dus însă pe noi culmi: acolo unde avem măcar o idee de schimbare, pentru care avem consens politic şi largă majoritate parlamentară, tot nu facem nimic, ci doar o ameţim din vorbe, pînă ce nonacţiunea devine dezirabilă pentru că enervează mai puţină lume decît oricare dintre variantele pe care tot noi le-am propus.

Recitesc programul de guvernare al USL. Este programul pe care Victor Ponta îl tot invocă pentru a-şi fideliza voturile lui Tăriceanu şi a rupe ceva de la Iohannis. Noi continuăm să aplicăm programul USL – spune Ponta –, deci nimic nu s-a schimbat, de fapt, cu excepţia minoră a faptului că PNL nu mai e în USL. O lungă listă de promisiuni grandomane. Electrificarea satelor – promite acolo Victor Ponta –, „de la 83% în prezent, la 100% în 2014“. Cum mai e o lună din 2014, s-ar presupune deci că Victor Ponta a terminat deja electrificarea tuturor satelor din România. La unele puncte, Guvernul Ponta a făcut exact invers decît promitea programul USL: „Perfecţionăm piaţa de certificate verzi, în vederea atragerii capitalului privat în investiţiile din domeniul surselor regenerabile.“ Imediat după ce a venit la putere, ministrul Niţă din Guvernul Victor Ponta a omorît piaţa certificatelor verzi. Pot fi de acord parţial cu ideea că statul român s-a ambiţionat anterior cu nişte scopuri prea îndrăzneţe în ceea ce priveşte aceste certificate, adică am pus un sistem de subvenţii prea mari pentru energia verde faţă de ce poate suporta economia noastră. Dar USL ştia asta cînd promitea „perfecţionarea pieţei“, iar cînd a venit la putere, nu doar că nu a perfecţionat-o, ci a sugrumat-o.

Problema de fond ţine tot de nonguvernare: programul USL are o logică de copil care se roagă la Moş Crăciun: promitem tot pentru toţi. Toată lumea ar trebui să fie mulţumită de programul USL. Şi ecologiştii, şi cei care lucrează în minele nerentabile din cărbuni, şi investitorii în eoliene, şi investitorii în termocentrale. Doar că nu aşa se guvernează. Problema cu guvernarea e că trebuie să prioritizezi, adică să alegi cine beneficiază de resursele publice limitate prin natura lor. Iar dacă prioritizezi, unii se vor enerva. Realist vorbind, nu există un punct de echilibru între ecologişti şi sindicatele din industria cărbunelui. Adică nu există acea politică care să asigure şi subvenţionarea eolienelor prin certificate verzi, plus acces preferenţial la piaţă (reţea) şi, în acelaşi timp, să ajute şi industria cărbunelui prin subvenţii directe şi acces la reţea. Matematic, nu pot fi împăcate aceste două segmente. Dar Victor Ponta încearcă. Cînd vede că nu se poate, ecologia şi fumurile postmoderniste sînt aruncate la gunoi şi piaţa certificatelor verzi e omorîtă pentru a ajuta industria cărbunelui, întîmplător situată în zona din Oltenia de unde se alege Victor Ponta deputat de ani de zile.

Există vreo legătură între certificatele verzi şi Biserica Ortodoxă? În ceea ce-l priveşte pe Ponta, e aceeaşi poveste. I-a plăcut să se prezinte mulţi ani ca ecologist. A şi semnat un protocol cu partidul ecologist, condus atunci de Remus Cernea, şi l-a adus pe acesta în Parlament. Însă cînd a fost vorba de guvernare, Ponta a adoptat cea mai conservatoare opţiune posibilă, în sensul de conservare a statu-quo-ului (avantajarea industriei de cărbune) şi de a evita să enerveze pe cei posibil afectaţi de schimbare (sindicatele miniere). În mod similar, ani de zile, Ponta s-a prezentat ca un lider progresist social-democrat din Est. O specie atît de rară pe continent, încît unii l-au luat în serios. Această imagine s-a făcut ţăndări în afara României, cînd cu evenimentele din 2012. Dar asta nu împiedică aparatul de imagine să insiste pe ideea ridicolă de Obama al Estului: un tip tînăr, bun vorbitor de engleză, care e relaxat şi uneşte poporul în jurul său. Însă această gingăşie progresistă e aruncată la coş imediat, cînd necesitatea politică o cere. Alianţa de convenienţă cu Biserica Ortodoxă e clară acum: preoţii fac campanie anti-Iohannis pentru că doar un ortodox ar trebui să aibă voie să conducă România. Victor Ponta scoate acum tot ce e mai rău din noi: sentimentul de grotă asediată. Partidele progresiste din Europa Occidentală fac un punct de mîndrie din a promova copii de emigranţi. Premierul francez e copil de emigranţi catalani. Belgia a fost condusă pînă luna trecută de un copil de emigranţi italieni. Iată, deci, că Belgia şi Franţa pot fi conduse de oameni care sînt belgieni sau francezi la prima generaţie. Iar Victor Ponta declanşează o campanie dezgustătoare împotriva unui om ai cărui strămoşi trăiesc aici de 900 de ani, cu mult înainte să existe România ca atare. Progresismul lui Victor Ponta a fost o faţadă care nu are nici o legătură cu guvernarea şi campania.

Călin Popescu Tăriceanu a făcut o gafă spunînd că unii au fetişizat cota unică şi că ar trebui renunţat la ea. Ulterior, posibilul premier al unui preşedinte Ponta a revenit şi a spus că nu va renunţa la cota unică. Însă a fost gafă doar pe jumătate. Motivul pentru care bugetul pe 2015 întîrzie e că nu se închide, oricum ai lua-o. Guvernarea de doi ani Ponta a fost tot o nonguvernare, şi în domeniul bugetar: arieratele au fost amînate şi investiţiile publice tăiate, pentru a ieşi bine calculul de deficit bugetar. În 2015, amînarea nu mai merge, iar investiţiile sînt deja tăiate. Ponta va trebui să guverneze, adică să ia decizii: fie va tăia din cheltuieli, fie va creşte impozitele. Cota unică pare a fi cea mai sigură victimă.

Victor Ponta trebuie pedepsit pentru nonguvernarea de pînă acum, prin rămînerea la Guvern, chiar sînt curios cum scoate cămaşa. Guvernarea ca exerciţiu de PR are limitele ei, iar în 2015 vine scadenţa. Ar fi păcat ca Victor Ponta să plece la Cotroceni şi să lase o marionetă în locul său la Guvern ca să scoată castanele din foc. Mare păcat. 

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE

Foto: Monitorul de Trotuş

Mai multe