Din nou, ce propune Băsescu pentru Kosovo?
„Cel mai grav în atitudinea lui Traian Băsescu este faptul că acţiunea sa este întîrziată şi fără efecte practice. Dacă într-adevăr ne durea problema Kosovo, ar fi trebuit să încercăm să ne facem auziţi în toţi aceşti ani în care alţii şi-au bătut capul să vină cu o soluţie. Altfel, apărem la spartul tîrgului şi spunem că nu ne place. Iar Traian Băsescu o spune şi pe un ton vehement nepotrivit, dar asta ţine de stil, nu de gîndirea ca atare. Şi ce propune în loc? (...) România are dreptul la politică externă proprie, dar dacă tot ţinem să ne demonstrăm nouă înşine că sîntem un actor regional, ar trebui să acţionăm inteligent şi la momentul potrivit. Dacă te pui de-a curmezişul subminînd propunerea aflată pe masă, doar pentru că ai nişte marote istorice proprii, atunci treci de căpos neserios.“
Acesta este finalul unui articol pe care l-am scris în septembrie 2007: „Ce propune Băsescu pentru Kosovo?“. Era imediat după ce Planul Ahtisaari fusese pus pe masă, după chinuitoare negocieri. Atunci, Traian Băsescu făcuse o figură jenantă: a dat de pămînt cu respectivul document, cu un limbaj violent şi o retorică de ziceai că se adresează unui hoţ de buzunare care tocmai îi şutise ceasul de la bunicul. Între timp, nu s-a schimbat mai nimic, România tot are pretenţii de lider regional (şi ar trebui să fie), dar acţionează tot în contratimp şi nu foarte inteligent.
Nu, problema recunoaşterii Kosovo nu e pe agendă la Bucureşti acum şi nici nu are rost să o discutăm, nu se va întîmpla. Deci, haideţi să schimbăm subiectul. Să vorbim despre modul în care vă încurcă în mod concret nerecunoaşterea de către România. Femeia din faţa mea are aerul că se va sufoca de indignare. Dar de ce, de ce? Deja este al treilea interviu pe care îl am în Kosovo şi pattern-ul e acelaşi: oamenii sînt obsedaţi că România nu recunoaşte statul Kosovo şi cred că, dacă insistă, mă vor convinge. Problema e că nu de asta am venit aici. E greu să le explici oamenilor care le ştiu pe ale lor că, deşi înţelegi problema, nu are rost să pierdem timpul pedalînd în gol. Pur şi simplu, recunoaşterea de către România e un subiect închis acum. Deci, haideţi să nu pierdem timpul dezbătînd asta. Am venit să vedem ce putem face în interiorul nerecunoaşterii. Deci, cum vă încurcă nerecunoaşterea? Ce vreţi să facă România pentru voi, în afară de recunoaşterea Republicii Kosovo? Dialogul începe să se lege. Păi, de pildă, să recunoaşteţi paşapoartele emise de Kosovo, să putem veni în România cu ele, să faceţi şi voi cum fac grecii, care nici ei nu recunosc independenţa, dar recunosc paşapoartele, plăcuţele de înmatriculare, tot. OK, asta sună rezonabil. Notez. Altceva? Asta, asta, cutare chestie. Le notez conştiincios. Mai notez că toată lumea cu care vorbesc îi adoră pe greci. Deşi nici ei nu recunosc independenţa. Toţi cei care îşi permit merg vara în vacanţă în Grecia. Investiţiile greceşti sînt importante. Ai naibii, grecii ăştia – îţi vine să zici –, şi cu nerecunoaşterea în traistă, şi cu influenţă în Kosovo. Albanezii îi apreciază, sîrbii au încredere în ei – ambasadorul grec la Priştina este şi reprezentant UE special pentru protecţia patrimoniului Bisericii Ortodoxe sîrbe în Kosovo. De fapt, nici măcar nu e ambasador, dacă nu recunoaşte statul, Grecia nu poate trimite ambasador acolo. Dar trimite un reprezentant care el personal are rang de ambasador. Înţelegeţi cum i-au împăcat pe toţi? Grecia are un ambasador la Priştina, un tip influent, dar nu e ambasador în statul Kosovo ca atare. Ai naibii grecii ăştia, îi admir deja.
Schimbăm peisajul. Interviu cu oficial român. Haideţi să le luăm pe rînd. Paşapoartele. Nu le putem recunoaşte şi noi cum au făcut grecii? A, păi la noi pot veni cu paşapoartele lor dinaintea grecilor chiar, deci le-am „recunoscut“, dacă vreţi să ziceţi aşa. Cum adică? Ce înseamnă „recunoscut“? Înseamnă că pot veni în România cu paşapoartele lor, li se pune viza pe o foaie separată. Aşa fac şi grecii, exact la fel. Păi, atunci de ce cred ei că România nu le recunoaşte, iar Grecia da? Habar nu am, zice omul. Dar avea habar.
E problema de cum comunici o nerecunoaştere. Grecia spune mereu că trebuie să lucreze cu Kosovo aşa cum e, chiar dacă nu îl recunoaşte. Toată lumea din Kosovo crede că Grecia le recunoaşte paşapoartele, pentru că aşa a scris în presă. De fapt, Grecia a dat un comunicat în care zice: acceptăm actele emise de autorităţile de la Priştina. Înţelegeţi şmecheria? „Acceptăm“, nu recunoaştem. „Autorităţile de la Priştina“, nu Kosovo. Au făcut conferinţă de presă: haideţi, veniţi în vacanţă la noi cu paşapoartele voastre. Ambasadorul grec care e ambasador, dar nu ambasador în Kosovo s-a pupat cu prim-ministrul kosovar, presa i-a pozat. Toată lumea îi iubeşte pe greci. Toată lumea are probleme cu România. Jandarmii români au omorît doi manifestanţi (violenţi) în 2007 şi Bucureştiul nu a permis investigarea lor, i-a luat imediat acasă – aud povestea de mai multe ori. E fals, îmi zice oficialul român exasperat, i-am ţinut, după ce li se terminase turul aici, doar pentru fi investigaţi. Şi de ce nu spuneţi asta, de ce sînt numai informaţii şi percepţii negative despre România? Nu primesc un răspuns, altul decît cel implicit: cum poţi lucra cu un stat pe care nu îl recunoşti? De fapt, poţi lucra, eşti obligat să lucrezi, dar alegi să o faci pe ascuns.
România, de fapt, nu face nimic diferit de Grecia, doar că face pe ascuns. Ne-am prins urechile într-o logică diplomatică îngustă. Preşedintele Băsescu s-a făcut de rîs anul trecut cînd a refuzat să participe la întîlnirea de la Varşovia dintre preşedintele Obama şi liderii centrali europeni, pentru că acolo fusese invitată şi preşedinta din Kosovo. A spus atunci că următorul pas ar fi să stea cu liderii transnistreni la masă. Polonezii s-au enervat, americanii s-au enervat, nimeni nu a înţeles poziţia lui Băsescu – fuseseră respectate regulile deja acceptate tacit, în faţa doamnei din Kosovo scria doar numele ei, fără funcţie sau stat – se mai întîmplase asta la multe alte evenimente regionale. Şi mai jenant pentru noi: preşedintele Republicii Moldova a fost la Varşovia. Vasăzică, Bucureştiul nu vrea să creeze un precedent privind Transnistria, dar ţara căreia îi aparţine Transnistria de jure merge la Varşovia şi nu vede precedentul. Ne comportăm ca şi cum sîntem înainte de 2007, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.
Dar s-au schimbat multe. Acum a devenit clar că integrarea Serbiei în UE depinde de rezolvarea problemei din Kosovo. Iar prietenii Serbiei din UE, în primul rînd noi, ar trebui să ajutăm forţele europene de la Belgrad, nu să dăm naţionaliştilor apă la moară (pe logica: nu facem compromisuri că ne ţine România spatele în UE).
Sîntem în derută şi în defensivă. Presiunea pe Bucureşti dinspre Bruxelles e mare şi se va accentua. V-am dat exemplele de mai sus pentru a înţelege contextul în care am publicat săptămîna trecută un raport care a făcut oarecare valuri: „Să recăpătăm iniţiativa: Cum ajutăm Serbia şi Kosovo să se apropie de UE? – o analiză strategică a opţiunilor statelor UE care nu recunosc independenţa Kosovo“ (www.crpe.ro). Raportul este scris de mine împreună cu Jordi Vaquer i Fanés, directorul Barcelona Centre for International Affairs. Venim cu o reţetă pentru a ieşi din defensivă, de a deveni actori constructivi, inteligenţi şi pricepînd momentul (actualele negocieri Serbia – Kosovo – UE). Altfel, ne vom reauzi peste cinci ani, cu aceleaşi probleme, dar fără Băsescu.