Dicţionar de cuvinte abuzate

● Neoliberalism. Priviţi cu scepticism persoanele care folosesc cuvîntul ăsta. Gîndiţi-vă la prima lecţie de la gramatică: subiectul este cuvîntul care arată despre ce este vorba în propoziţie. Verificaţi propoziţiile care încep cu „neoliberal“ şi gîndiţi-vă despre ce este vorba în acele propoziţii. Veţi vedea că nu prea este deloc clar. Cuvîntul a ajuns să însemne atît de multe, încît nu mai înseamnă nimic. Folosit ca adjectiv, este ataşat de atît de multe, încît nu mai are sens. Criza este neoliberală. Capitalul este neoliberal. Tăierile bugetare sînt neoliberale. Corporaţiile sînt neoliberale. Pungaşii de la Londra erau victimele neoliberalismului. Hippioţii care ocupă acum oraşele se bat cu neoliberalismul. O doamnă care protesta contra evacuării unor romi din Cluj zicea că respectivii au fost evacuaţi de „capitalul neoliberal“ care a cumpărat terenul unde se aflau casele lor. Observaţi metafora: nu cetăţeanul Gigel a cumpărat un teren X, ci capitalul neoliberal a făcut-o. Cuvîntul a fost deposedat de orice sens şi orice logică. A ajuns să nu mai spună nimic în sine, în schimb spune foarte multe despre cel care îl foloseşte. Şi spune aşa: sînt un tip confuz, revoltat, cu simpatii de stînga, lecturi vagi şi opinii ferme, incapabil să produc idei independente, dar dornic să rumeg frazele altora, sînt prea lent la neuroni să explic ce anume vreau să spun, dar dacă bag un cuvînt din ăsta „cîh“ în faţă o să par deştept şi citit.

● Neoconservatorism. Altădată era o mişcare intelectuală foarte tare. Neoconservatorismul a produs o ruptură istorică la nivelul ideilor politice: a împăcat generozitatea intervenţionismului liberal cu pragmatismul conservatorismului clasic. Sau, altfel spus, a militat ca Occidentul să folosească fereastra de oportunitate istorică (dominaţia tehnologică, economică şi ideatică din a doua parte a secolului al XX-lea) pentru a schimba lumea în bine. Liberalismului intervenţionist al preşedintelui Woodrow Wilson i-a ataşat conştiinţa superiorităţii propriului model (democraţia capitalistă americană). Autismului extern al conservatorilor vechi, izolaţionişti, neoconservatorismul i-a opus agresivitatea asumată şi bazată pe valori. Acest curent intelectual respectabil a fost parţial şi limitat transformat în decizie politică sub George W. Bush. De aici i se trage ştampila. Preluat în cultura varză-pop, în care funcţionează lumea modernă, a ajuns cam ca în melodia „Neocon“ a băieţilor de la Offspring. Adică neoconi = nişte oameni răi şi fără suflet care se joacă cu armele. Transformat în propria parodie şi abuzat sistematic, cuvîntul împărtăşeşte cam aceeaşi soartă ca şi „neoliberalism“. Cînd vrei să zici „cîh“ pe teme economic-sociale, zici „neoliberalism“. Cînd vrei să zici „cîh“ pe teme de politică externă şi relaţii internaţionale, zici „neocon“. Nici el nu mai spune nimic concret despre ce e vorba în propoziţie, ci spune multe despre cel care în foloseşte. În esenţă: sînt un tip cu diplomă la seral, dar cu pretenţii de intelectual, mă enervează militarismul american şi sînt gata să-mi dau viaţa seara şi în weekenduri ca să lupt contra complexului militaro-industrial.

● Fascist. Altădată reprezenta un curent politic născut în Italia interbelică, ajuns la putere acolo, preluat şi copiat în diverse formule prin multe părţi ale lumii şi compromis în epoca modernă. Altădată, antifascismul era un sentiment nobil şi o atitudine curajoasă; mulţi oameni au murit eroic pentru a lupta cu fascismul. Acum, „fascist“ a ajuns înjurătură abuzată de stînga mondială şi de retardaţi din establishment-ul rusesc. Dacă zici ceva de rău despre imigranţi, eşti fascist. Dacă mîrîi faţă de încălzirea globală, eşti fascist. De fapt, lista opiniilor care te pot transforma în fascist este mereu variabilă, dar invariabil lungă. În Rusia, fascist înseamnă „vecin nasol care nu vrea să ne fie vasal“. Infractorii care conduc Transnistria se luptă de zor cu fascismul românesc. Estonienii care au ajuns la concluzia că soldatul sovietic eliberator nu merită o statuie în centrul capitalei lor erau fascişti. Preşedintele Băsescu care a spus că şi el ar fi dat în 1941 ordinul de eliberare a Basarabiei este fascist în opinia ambasadorului rus la NATO. Lasă că tot Băsescu era fascist şi în opinia lui Adrian Severin; pare că e mai uşor să fii antifascist decît anticorupt. Haios că doar la vreo două săptămîni după ce reprezentantul Kremlinului la NATO îl făcea fascist pe Băsescu, Newsweek a avut ditamai cover story cu titlul „Fascist Russia“. Articolul documenta modul în care Kremlinul organizează mişcări de tineret naţionaliste. Tinerii sponsorizaţi de stat se organizează şi vînează caucazieni şi negri pe străzile oraşelor ruseşti. Antifascişti pînă la moarte! (a altora). Am revăzut recent documentarul de şase ore The Death of Yugoslavia (daţi pe Google, se vede gratis, musai) făcut de BBC în 1995. E acolo un interviu cu Vojislav ˇSeˇselj, liderul naţionalist sîrb care a organizat trupe paramilitare în Croaţia şi Bosnia. Omul spune că a vrut să-i apere pe sîrbi de ustaşi – ăştia erau fasciştii croaţi. Deci, s-a apucat că organizeze detaşamente ale morţii care au epurat şi violat în masă în Bosnia. Acum este judecat la Haga pentru crime de război şi e membru ales al parlamentului de la Belgrad. Şi ăsta tot antifascist este. Similar este abuzat şi cuvîntul „nazist“. Altădată însemna ceva, a fi antinazist era ceva onorabil. Acum, Susan Sarandon spune că papa Benedict este nazist. Asta nu spune nimic despre papă, ci foarte multe despre Sarandon: talentul actoricesc nu te scuteşte să fii prost (Morgan Frieeman spunea şi el recent că cine e anti-Obama este rasist – alt cuvînt abuzat).

● Colonialism. Muammar Gaddafi s-a bătut ca un leu cu forţele colonialiste, ştiţi cum s-a terminat. Hugo Chávez este şi el un campion al luptei cu colonialismul. În ultimii 50 de ani, Fidel Castro a tot eliberat Cuba de colonialism. Colonialismul a fost odată un curent intelectual şi politic la modă. „Trebuie să spunem deschis că rasele superioare au un drept asupra raselor inferioare. Rasele superioare au un drept pentru că au o datorie. Ele au datoria de a civiliza rasele inferioare.“ – asta spunea Jules Ferry, prim-ministru francez, în 1884, încercînd să-i convingă pe deputaţii francezi că Parisul are o datorie faţă de africani. Citatul l-am luat din volumul Civilizaţia al lui Niall Ferguson, apărut recent la Polirom; Ferguson nu pierde ocazia să adauge maliţios că rasismul şi colonialismul erau pe vremuri curente legitime, acceptate aproape unanim de lumea ştiinţifică, cam cum e astăzi teoria încălzirii globale provocate de om. Dar aventura colonialistă europeană s-a terminat urît. În secolul al XX-lea, colonialismul a ieşit de sub umbrela legitimităţii. Popoarele au luptat, pe drept cuvînt, împotriva colonialismului. Anticolonialismul a fost o poziţie nobilă, aşa cum a fost şi antifascismul. Tot la fel ca antifascismul, diverşi măscărici abuzează acum de anticolonialism. Dictatori feroce – care îşi tiranizează popoarele – se pretind campioni ai anticolonialismului. Cu cît sînt mai criminali la ei acasă, cu atît sînt mai anticolonialişti. S-ar zice că popoarele alea au scăpat de colonialismul european doar ca să fie abuzate infinit mai feroce de unii de-ai lor. Din păcate, occidentalii pot interveni numai împotriva unora dintre ei.