Dictatori vs islamişti?

3 februarie 2011   EDITORIALE ȘI OPINII

Au ieşit oamenii în stradă în nordul Africii pentru pîine, sau pentru libertate? Iată o dilemă veche de cîteva milenii. Cînd se prăbuşea republica romană sub loviturile populiştilor, se afişa pe zidurile forului sloganul „Pîine şi libertate“. A urmat distribuţia gratuită de pîine către plebei. Şi a urmat moartea libertăţilor republicane.

Cauza imediată a tulburărilor din Tunisia, Algeria, Iordania, Egipt (grînarul Romei imperiale) este scumpirea alimentelor. De fapt, pare a fi finalul unui tip de organizare politică bazat pe paternalism. Din cei 22 de membri ai Ligii Arabe, doar trei trec cît de cît drept democraţii: Irakul, Libanul şi Autoritatea Palestiniană. Adică o ţară care încearcă să se adune, o ţară mereu în pericol să se destrame şi o posibilă viitoare ţară. „Normalitatea“ în lumea arabă înseamnă dictatori laici plus subvenţii masive pentru alimente, grîu şi electricitate. Un pact social de tipul „pîine contra libertate“. Dictatorul fugit al Tunisiei era abia al doilea şef de stat din istoria ţării, venit la putere, în 1987, prin înlăturarea celui care obţinuse independenţa ţării şi care nu se mai lăsase dus de la putere. Mubarak al Egiptului e abia al treilea preşedinte-dictator de la crearea republicii (al patrulea, dacă numărăm mandatul scurt al celui înlăturat de Nasser). El încerca să-şi lase fiul la conducere, ceea ce a reuşit Al-Assad al Siriei, acum cîţiva ani. Filozofia acestui tip de regim este şi primitivă, dar şi veche: noi avem armele, deci deţinem puterea, în schimb poporul primeşte pîine. Cezar a încercat la Roma, dar a păţit-o, Augustus şi urmaşii săi au reuşit.

Problema e că un asemenea regim este blocat într-un cerc vicios, nu duce nicăieri. De unde şi marea dilemă a Occidentului. Tactic vorbind, asemenea dictatori sînt convenabili. Pot ţine în frîu extremismul islamic, cum au reuşit dictatorii din Algeria, Egipt, Tunisia. Cum a reuşit, pentru o vreme, şahul Iranului. Şi tot Iranul arată cealaltă faţă a monedei: republica islamică – nu democraţia –  poate veni după răsturnarea dictatorului. Se tot spune în aceste zile că democraţia a adus regimul islamic în Iran. Este un fals: iranienii nu l-au adus pe Komeini la putere prin alegeri, s-a instalat el singur în contextual haosului şi şi-a încălcat promisiunea de a se retrage. Avem însă un caz în care islamiştii au înlocuit dictonul democratic „un om – un vot“ cu practica „un om – un vot – o singură dată“: Hamas-ul instalat la putere în Fîşia Gaza a omorît pluralismul politic acolo.

Aşadar, cu cine să ţii? Acum trei ani, am publicat în Dilema veche un interviu cu Saad Eddin Ibrahim (se ajunge uşor căutînd în Google titlul „Trădarea democraţilor din lumea arabă“). Un veritabil democrat şi disident, Ibrahim îmi spunea atunci că tendinţa Occidentului de a susţine dictatori laici de frica islamismului este o trădare a adevăraţilor democraţi din ţările arabe. Reproduc mai jos un fragment din acel interviu, unde dezbatem exact dilema dictatori vs islamişti: „C.G.: Aţi prefera un Egipt condus de Frăţia Musulmană, unuia condus de Mubarak? S.E.I.: Da; Este o afirmaţie foarte hotărîtă; Absolut. Şi am spus-o în mod public. Am văzut ce poate Mubarak de 26 de ani încoace. Nu a făcut nimic. Aşa că… Nu că ar fi preferaţii mei, dar dacă ei cîştigă alegerile, sînt gata să-i accept; Spuneaţi undeva că Occidentul v-a trădat. M-am întîlnit cu preşedintele Bush recent la Praga. Eu am o tactică. De cîte ori mă văd cu o figură importantă, scriu înainte în articole de ziar exact ceea ce îi voi spune. Pentru ca lumea să ştie ce am de spus, să nu existe discuţii. Am publicat deci, înainte să mă văd cu preşedintele Bush, părerea mea, anume că Occidentul ne-a trădat, s-a speriat de Hamas şi de Frăţia Musulmană, şi acum se teme de democraţie. Nu mai vorbeşte de promovarea democraţiei, şi eu consider asta o trădare. Occidentul s-a întors la politica de susţinere a unor dictatori ca Mubarak, l-au relegitimat pe Qaddafi. Toate acestea sînt trădări ale democraţilor din lumea arabă. Am scris asta într-un articol pe care l-am publicat. Evident, consilierii i-au spus lui Bush care era părerea mea şi ce urma să îi spun. Cum m-a văzut, mi-a spus: nu v-am trădat, sînt şi eu un disident la Washington. Sînt în minoritate, birocraţia din subordinea mea, Departamentul de Stat, Pentagonul mă subminează, preferă stabilitatea schimbării. A început să se plîngă de situaţia lui. A fost foarte interesant. Eu i-am spus: Domnule preşedinte, luaţi-vă după modelul Helsinki. A funcţionat. A dărîmat comunismul“.

Despre ce model Helsinki vorbeşte Ibrahim? Despre deschiderea relaţiilor dintre Occident şi lumea comunistă după 1975, în care Occidentul a oferit asistenţă comuniştilor, dar punînd condiţii. Care condiţii au creat breşe în sistem, au permis disidenţe, manifeste, au de-legitimat sistemul comunist, chiar şi în ochii celor mai mulţi dintre susţinătorii săi occidentali. Aşa ceva cerea Ibrahim pentru ţările arabe şi reuşise parţial; în ultima parte a interviului, povesteşte cum a convins Congresul american să condiţioneze o parte din ajutorul financiar pentru Egipt de anumite libertăţi politice (motiv pentru care fusese judecat pentru trădare în Egipt). 

Imaginea preşedintelui american care se declară prizonier al birocraţiei diplomatice este şi ea fabuloasă. Iar opţiunea birocraţiei diplomatice va fi mereu cea minimală, cea care îngheaţă situaţia. Bush (un preşedinte care va fi judecat de către istorie mai bine decît credem acum) deranjase tacticile călduţe ale diplomaţiei clasice, cu pasiunea sa pentru bruscarea schimbărilor democratice. Dar după Irak, tactica Bush era compromisă. De unde o întoarcere la prudenţă: îi susţinem pe dictatorii arabi cîtă vreme ne asigură stabilitate. De unde sentimentul de trădare despre care vorbea Ibrahim în acel interviu. Pot să înţeleg prudenţa de pilot automat a diplomaţiei clasice. În definitiv, interesul Americii este ca Egiptul să rămînă un factor de pace cu Israelul (şi drept e că un alt dictator a făcut acea pace, motiv pentru care a şi păţit-o) şi să asigure un regim stabil pentru Canalul Suez. Poate un dictator să livreze asta? Pe termen scurt, da. Poate o democraţie să livreze acelaşi lucru? Probabil că da, probabil că nu. Cauza anti-Israel e populară în Egipt, oricine vrea să aibă şanse în alegeri va trebui să cînte această partitură. Este un risc. Dar alternativa dictatorilor laici oricum nu funcţionează pe termen lung. La decenii după pacea cu Israelul, sentimentul popular nu s-a schimbat. Dictatura nu poate livra niciodată mai mult decît îngheţarea situaţiei, prelungirea cercului vicios. De fapt, dilema Occidentului este greşit pusă în termenii dictatori vs islamişti. Dilema reală este: dictatori utili pe moment vs democraţie instabilă şi oscilantă mereu.

Mai multe