Dezindustrializarea

22 ianuarie 2014   EDITORIALE ȘI OPINII

Ştim cu toţii că populaţia României este în scădere şi am văzut cu toţii, în media sau la faţa locului, implozia unor foste oraşe industriale din timpul comunismului. Nu mi-am imaginat însă vreodată că 161 de oraşe din cele 263 ale ţării şi-au pierdut peste 20% din populaţia lor, în anii tranziţiei. Am aflat acest lucru dintr-o excelentă teză de urbanism, a Ilincăi Păun Constantinescu, dedicată fenomenului shrinking cities. Iar imaginile a 57 de astfel de oraşe crepusculare, puse sub lupă de către autoare, sînt deprimante.

Teza cu pricina m-a dus din nou cu gîndul la dezindustrializare, care se află la originea acestor peisaje urbane. Ea a fost, desigur, necesară pentru a elibera economia de megalomania industrializării comuniste şi a avut loc inevitabil în absolut toate ţările foste comuniste. Dar nu peste tot la fel...

În toate statele din blocul sovietic, ponderea industriei în structura populaţiei ocupate era considerabil mai mare decît în ţările capitaliste, din motive mai degrabă ideologice, care ţineau de modelul particular comunist al dezvoltării. România se află însă pe primul loc din acest punct de vedere, urmată de Ucraina, Polonia, Rusia şi Ungaria. Ţara noastră avea, deci, o povară comparativ mai mare a industrializării, accentuată şi de faptul că în ultimul deceniu, marcat de „plata datoriilor“, această industrie fusese vitregită de investiţii şi retehnologizare. România avea, însă, în acelaşi timp, şi o pondere foarte mare a populaţiei ocupată în agricultură, chiar dacă în permanentă scădere (de la 51,2% în 1969, la 27,9% în 1989). Nu trebuie să fii economist ca să bănuieşti că o restructurare economică profundă, precum trecerea la economia de piaţă, nu se putea face, în acest caz, jucînd la un singur capăt, adică dezmembrînd (se spune „liberalizînd“) industria. O restructurare paralelă trebuia să fie operată şi în agricultură, pentru a o face compatibilă cu această economie de piaţă – iar acest lucru era mai imperios necesar în cazul României. Ea s-a rezumat însă la decooperativizare – un succes moral, dar o catastrofă economică, legile consecutive fiind, în continuare, agrare şi nu agricole, preocupate, deci, doar de proprietate, nu şi de productivitate. Reparaţia morală a fost realizată: v-am dat pămîntul înapoi, de-acum faceţi ce vreţi cu el...

Ce s-a întîmplat în aceste condiţii? În primul deceniu al „trecerii la o economie de piaţă“, populaţia ocupată în industrie a scăzut de la 37,5% la 22%, iar aceea a populaţiei ocupate în agricultură a crescut de la 27,9% la 42%, creşterile în domeniul serviciilor fiind practic nesemnificative (în perioada de creştere dintre 2000 şi 2008, situaţia s-a mai ameliorat, dar într-un echilibru încă foarte fragil). Băbeşte spus, este ca şi cum ai fi luat apă dintr-o oală şi ai fi turnat-o în alta. S-au închis „fabrici şi uzine“ şi s-au trimis muncitori la ţară (primele valuri de şomeri i-au vizat strategic pe muncitorii care beneficiau de o „reîmproprietărire“ la ţară). Oala ţăranilor a dat pe dinafară, aceea a muncitorilor a fost lăsată se fiarbă la foc mic, astfel încît, după 1996, fluxul de migraţie sat – oraş s-a inversat pentru prima dată în istoria modernă a României. Cam la asta s-a rezumat, în ultimă instanţă, „strategia“ autohtonă a trecerii la o economie de piaţă.

În registrul mai elevat şi mai precis al calculelor economice, o analiză din 2002, realizată de Tomasz Mickiewicz şi Anna Zalewska, oferă un diagnostic macroeconomic comparativ al acestui eşec. Aceştia calculează, printre altele, un „index de restructurare“, definit ca „proporţie a forţei de muncă din fiecare ţară (postcomunistă) care ar trebui să-şi schimbe sectorul pentru a permite să ajungă la o structură a ocupării forţei de muncă de genul celei occidentale.“ Este vorba, mai pe româneşte, de un indice de convergenţă cu „modelul occidental“ (un indice mic înseamnă o convergenţă mare). Iar situaţia este următoarea: Moldova – 49,3; România – 43,0; Bulgaria – 31,3; Lituania – 22,7; Rusia – 22,2; Slovenia – 21,2, Polonia – 21,5; Croaţia – 20,3; Letonia – 20,0; Slovacia – 18,9; Cehia – 16,9; Estonia – 16,4 şi Ungaria – 16,0. Folosind numeroase alte calcule, autorii ajung să desprindă „modelul eficient“ al tranziţiei, caracterizat printr-o restructurare atît a industriei, cît şi a agriculturii, caz în care dezindustrializarea nu este dramatică, sectorul agricol scade în mod sustenabil, iar serviciile cresc. Moldova şi România sînt cap de listă la modelul opus, cel al „ineficienţei“.

Dar dezindustrializarea nu este doar un fenomen economic, ci şi unul social. Nici din acest punct de vedere, lucrurile nu stau însă mai bine, dar puţini vorbesc serios despre costurile şi implicaţiile sociale ale restructurării economiei. Iar acestea au fost mari şi departe de a fi inevitabile. Decooperativizarea a făcut astfel dreptate istorică ţăranului, cu condiţia să rămînă însă la el la ţară, de unde să ne trimită, eventual, colinde şi cîrnaţi de sărbători. Curtată simbolic, dar părăsită economic şi politic, masa rurală a avut cel mai mult de pierdut. Şi a încercat să mai cîştige cîte ceva în altă parte. În altă ordine de idei, dezindustrializarea a decimat şi a marginalizat economic, social şi simbolic muncitorul, considerat „profitor al comunismului“ şi, dintr-un sondaj în altul, „nostalgic“ incurabil. Este categoria cea mai afectată moral şi care s-a „refugiat“, astfel, în morbiditate, divorţialitate şi/sau alcoolism crescute, cu pusee de depresie sau furie. Cine a avut de cîştigat? Noul capitalism autohton, născut în bună parte din „impozitarea“ întregului proces de transfer al proprietăţii de la stat la privat. Rezultatul global? Avem cel mai mic PIB pe cap de locuitor din Europa.

Cineva spunea că a vorbi, acum, despre nevoia unui proiect naţional este o prostie. Oare chiar aşa să fie?...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.

Mai multe