Despre consensul lui Băsescu şi strigoiul lui Antonescu
Imediat după referendum, cîteva ziare mari din Occident au comentat situația la modul: gata, a trecut, acum e momentul ca politicienii români să cadă la pace, să se obișnuiască să coabiteze și să găsească teme de consens. Sfatul a produs stupoare în ambele tabere din România, inclusiv în presa noastră polarizată. Cum adică să se înțeleagă? Păi, adică opt milioane de români nu-l mai vor pe Băsescu, și noi să ne înțelegem cu el? Adică ăștia dau lovitură de stat, și noi să ne înțelegem cu puciștii? Singurul punct de consens a părut a fi acela că un consens este imposibil. În timp ce Financial Times dădea sfaturi concrete pentru pacificare și spunea că economia nu mai are răbdare cu politicienii români, Vocea Rusiei, radioul oficial, făcea micromanagament: mai aveți puțin și îl distrugeți pe Băsescu, nu vă lăsați acum, schimbați legea aia, hai, beliți-l pe marinar, nu contează ce spun ăia din Occident.
Avem deci două modele de amestec în treburile interne ale țărișoarei noastre: FT zice că ne trebuie consens și atenție la economie, Vocea Rusiei vrea scandal și e îngrijorată ca nu cumva USL să arunce prosopul. Cred că diferența e mai profundă decît niște simple editoriale, e vorba despre cultura dialogului și a consensului. FT nu pricepe cum marinarii își pot scoate ochii reciproc, în timp ce barca se învîrte periculos printre ghețari, și nici ce motive ar avea să continue păruiala, cînd a devenit clar că nici una dintre tabere nu o poate arunca pe cealaltă peste bord. Vocea Rusiei nu pricepe cum ar putea niște reguli, o Curte Constituțională și niște critici dinspre Occident să împiedice un guvern să facă ce vor mușchii lui.
Curtea Constituțională și-a mai luat timp de meditat, așa, circa o lună, pare că funcționăm în regim de vară. Curtea și-a complicat singură viața. Ea decisese să existe un cvorum obligatoriu, Biroul Electoral Central a transmis cifra oficială privind cvorumul – 46%, Curtea ar fi trebui să ia act de asta și basta. Pledoaria USL privind schimbarea numărătorii e ușor comică. Ca și cum niște jucători de fotbal se ceartă cu arbitrul după ce meciul s-a terminat: domnule arbitru, e drept că a fost 2-1 pentru ei, dar noi am avut două bare, dacă alea ar fi fost goluri, am fi avut noi 3-2. Arbitrul e chemat apoi să decidă dacă fotbalul e doar pe goluri sau se iau și barele în considerare. Referendumul a fost organizat de Guvernul USL, cu regulile pe care le știau. Într-o emisiune la Digi 24 m-am pomenit în direct cu Ion Iliescu, eu în studio, el prin telefon. Moderatorul îi spune ideea de mai sus, anume că ei au organizat referendumul și că știau regulile. Ion Iliescu zice că era urgență, că nu se mai putea cu Băsescu, deci Guvernul a fost forțat să demareze suspendarea și apoi să organizeze referendumul. Îl întreb pe fostul președinte ce anume a făcut Băsescu fix în iunie de a trebuit să se întîmple acum. Zice că se știu toate cîte le-a făcut, să citim actul de acuzare întocmit de Parlament. Îi zic că l-am citit și că nimic din ce se spune acolo nu s-a întîmplat în iunie, toate capetele de acuzare privesc comportamente recurente ale lui Băsescu, se întîmplau și acum patru ani, și anul trecut și probabil vor continua să se întîmple și la anul. Deci, deci acum? Am repetat întrebarea în diferite forme de cîteva ori, dar Iliescu se făcea că nu pricepe. Pe scurt: au demarat toată tevatura, fără să aibă habar pe ce se bazează, dar vor schimbarea numărătorii după ce referendumul a avut loc. Ca să nu mai zic că unul dintre capetele de acuzare e că Băsescu i-a divizat pe români. Acuzația devine amuzantă văzînd cum președintele Crin Antonescu îi împărțea pe români în vii, care au votat, și ceilalți, probabil strigoi. Cum îmi zice o cunoștință, Antonescu a confirmat ceea ce toată planeta știa: Transilvania e plină de strigoi. Avalanșa asta de bîlbe arată deruta celor care au pornit ofensiva și nu știu cum s-o termine. Blitzkrieg-ul, cum se știe din istorie, e eficient dacă se termină repede. Dacă nu, nu.
Totuși, cumva trebuie să se termine. Ideea împăcării va reveni. Vor începe să curgă telefoanele. De la Bruxelles, de la Berlin. Şi, poate cel mai important în context, de la Paris. Cu ideea: băi, gata, terminați cu bîlciul. Nu prea există alte soluții. Deși imediat după scrutin ambele tabere au proclamat victoria proprie, adevărul e că ambele au pierdut: USL a ratat referendumul, Băsescu a ratat votul la referendum. Pe această constatare simplă, împăcarea devine inevitabilă. Ei încă nu o știu, Antena 3 și Vocea Rusiei somează USL să nu cumva să cedeze, Băsescu ba ar da semne de împăcare, ba amenință că se va întoarce el și va popi pe mulți.
Acum, poate împăcare nu e termenul potrivit. Nimeni nu le cere lui Băsescu, Ponta și Antonescu să fie prieteni sau să se iubească. Doar să se suporte unii pe alții. Ceea ce, repet, în condițiile în care Blitzgrieg-ul s-a fîsîit și în care nici Băsescu nu se simte tocmai bine, e singura soluție.
Bon, cum s-ar putea întîmpla asta? E ușor să zici că vrei consens, e greu de făcut. Ar trebui să înceapă cu măsuri de restabilire a încrederii. E procedura clasică în procesele de pace: înainte de a se trece la pacea propriu-zisă, taberele trebuie să dea niște semne de bună-credință (să predea armele, de obicei). Ce am putea face similar aici? Simplu. Lista dată de Barroso lui Ponta. Au rămas de îndeplinit de acolo două puncte esențiale: numirea unui Avocat al Poporului agreat de toate partidele și asigurarea unei proceduri transparente, publice, de numire a șefului DNA. A doua e și foarte urgentă: în august expiră mandatul lui Daniel Morar. Ei, iată: pot cei trei să pice la învoială pe un nou Avocat al Poporului? În ce privește DNA, oricum procedura actuală îi obligă să conlucreze. Procurorul-șef este propus de Ministerul Justiției, avizat de CSM și numit de președinte. În politologie, asta se numește că guvernul e agenda setter (stabilește agenda, adică pune niște nume pe masă) și președintele este decision maker (ia decizia). Tot teoria zice că în situația în care cel de face agenda și cel de ia decizia sînt persoane diferite, se ajunge fie la înțelegere, fie la blocaj. Dacă ar fi după ei, ar alege blocajul, dar acum e și după Barroso.
Să zicem că se înțeleg. Că sîntem în septembrie și avem un nou Avocat al Poporului care să fie acceptat de toți. Că sîntem pe cale să alegem un urmaș pentru Daniel Morar demn de moștenirea acestuia, un șef la DNA propus de Guvernul Ponta, după o consultare reală cu societatea civilă – a fost un anunț dat de guvern cu „angajăm anticorupt-șef“, s-au prezentat mai mulți candidați și din ăia o comisie de examinare imparțială a ales prin audieri publice un nume, un procuror cu experiență în zona anticorupție și cu cazuri de reușită (unul dintre cei care au reușit condamnările lui Adrian Năstase, de pildă). CSM îl consideră acceptabil pe omul acesta și Traian Băsescu îl numește în funcție. Hai, opriți-vă puțin din visat și urmăriți-mă în continuare. Dacă ajungem așa deștepți, spălați și consensuali în septembrie, am făcut doar primii pași. Cei ușori. Urmează partea grea: definirea coabitării. După ce i-a amenințat că văd ei cînd se întoarce el, Băsescu a mers la culcare. S-a trezit mai calm și a doua zi a venit cu o listă de șase priorități. Toate greșite. Nu greșite în sine, ci greșite pentru că se refereau la economie și la combaterea secetei. Dacă e să coabiteze, Traian Băsescu trebuie să stabilească clar cu partenerii la ce renunță și la ce nu poate renunța. La economie trebuie să renunțe. Asta e doar treaba guvernului. Dacă lui Traian Băsescu îi este frică de deciziile lor, nu are ce să facă. Pînă la urmă, sînt majori și vaccinați și vor răspunde electoral pentru ce fac cu economia. Deci, dacă vrea să coabiteze, Băsescu va trebui să spună: președintele nu are atribuții economice, cîtă vreme guvernele PDL m-au ascultat, avea sens să mă bag în seamă, acum nu am ce să fac, e treaba guvernului, el răspunde. La ce nu ar trebui să renunțe Traian Băsescu? La justiție și la protejarea instituțiilor anticorupție. Eu cînd aud de consens în România, am mereu coșmaruri că USL și PDL se vor înțelege pe desființarea DNA și a ANI. Ar fi pe placul lor. În general vorbind, politicienii români se înțeleg natural și „cross party“ (cum vrea Barroso să se înțeleagă la Avocatul Poporului) la făcut hoțomănii. Pe economie, sănătate, educație nu se prea înțeleg, dar pe pus procurorii cu botul pe labe s-ar înțelege de minune. Dacă într-adevăr vrea să lase ceva în urma sa, Traian Băsescu mai are de jucat acest rol pentru cei doi ani de mandat: să protejeze justiția. Şi e în atribuțiile sale prezidențiale să o facă, atît ca garant, cît și ca cel care numește judecători și procurori (agenda o fac Guvernul și CSM, dar decizia finală e în pixul președintelui). Cînd ești în defensivă, iar Traian Băsescu are doi ani de defensivă în față, e esențial să știi la ce să renunți și la ce să nu renunți. Coabitarea depinde de asta. Desigur, Ponta are dreptate cînd spune că e nevoie de doi pentru a dansa tangou. Dacă Băsescu își definește clar și inteligent liniile de defensivă, Ponta s-ar putea să danseze.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE