Despre Ceauşescu, alianţe şi aliaţi cu care îţi e ruşine
● Am promis săptămîna trecută, în finalul recenziei la cartea Despre China a lui Henry Kissinger, că voi rămîne la acest subiect, cu cîteva dintre gîndurile provocate de carte. La un moment dat, în descrierea încercărilor de a relua contactul între SUA şi China, apare şi Ceauşeşcu. Era unul dintre canalele prin care părţile îşi transmiteau că ar fi bine să stea de vorbă: „Cu ocazia turului său în jurul lumii, din iulie 1970, Nixon le-a spus gazdelor sale din Pakistan şi România că dorea schimbări la nivel înalt cu liderii chinezi şi că puteau transmite asta la Beijing. În calitate de consilier pentru securitate naţională, i-am spus acest lucru şi lui Jean Sainteny, fostul ambasador francez la Hanoi, prieten de ani de zile cu mine şi care îl cunoştea pe ambasadorul chinez la Paris, Huang Zhen. Cu alte cuvinte, Casa Albă a ales un prieten nealiniat al Chinei (Pakistan), un membru al Pactului de la Varşovia cunoscut pentru aspiraţia sa către independenţă faţă de Moscova (România) şi un membru al NATO care se distingea prin dorinţa sa de a rămîne independent din punct de vedere strategic (Franţa, pornind de la ideea că Sainteny n-avea cum să nu comunice mesajul nostru guvernului francez).“ (p. 190) La rîndul său, Mao încerca să comunice diverse mesaje către SUA, printr-un ziarist american căruia îi făcea favoruri deosebite (de exemplu: aşezarea lîngă el la o paradă militară). Însă americanii îl considerau pe respectivul ziarist un comunist simpatizant al lui Mao, aşa că l-au ignorat. Chinezii au răspuns prin aceleaşi canale, dar, cumva, mesajul prin România nu a ajuns la destinaţie, aşa că a venit o confirmare înapoi spre americani doar prin pakistanezi. Mai tîrziu, în carte, în timpul crizei militare dintre China şi URSS este citat Mao, care spune că cei doi coloşi comunişti încercau să comunice prin intermediul lui Ceauşescu.
● Cum interpretăm această prezenţă a lui Ceauşescu la scară mare? Există o şcoală de gîndire care ia asta ca pe un semn de grandoare: România ar fi jucat un rol global. Asta este şi un fel de scuză a istoricilor securisto-naţionalişti, pe un fel de logică ce spune: o fi fost el un tiran maniac în plan intern, dar a făcut ca România să fie respectată acolo sus. Lasă că un succes extern nu ar trebui să scuze ce făcea dictatorul înăuntrul ţării, dar nici argumentul în sine al grandorii externe nu ţine. Ceauşescu avea un rol strict utilitar pentru granzii zilei. Aşa cum, înainte de inventarea transmisiunilor radio, generalii de pe cîmpul de luptă trimiteau doi sau trei mesageri pentru a transmite acelaşi mesaj trupelor din subordine, pentru a fi siguri că mesajul ajunge – mesagerii erau, deci, importanţi, dar asta nu înseamnă că erau generali. Şi erau interşanjabili – dacă nu era România, era Pakistanul sau prietenul francez al lui Kissinger. Tot un rol strict utilitar a avut, pentru Occident, şi opoziţia făcută de Ceauşescu sovieticilor – de unde celebrele primiri la Casa Albă sau plimbarea cu caleaşca reginei Angliei. Asta mîngîia orgoliul ţăranului din Scorniceşti, dar nu înseamnă că România, ca ţară, avea impact global.
● Pînă la urmă, întrebarea este cum poate avea o ţară mică spre medie un impact global? Doar prin creşterea potenţialului de alianţă în cadrul blocului în care se află. Blocurile în care se află România acum sînt NATO şi UE. Investim în a ne creşte acest potenţial de alianţă? Mai degrabă nu. Recenta amorezare de China, din care nu va ieşi nimic concret, are la bază şi o prezumţie de stat mereu rebel, mereu pe invers: ia să facem „sîc-sîc“ alora mari din propria tabără. Asta îi face pe unii politicieni să se simtă bine, dar pentru România, ca stat, nu iese nimic. A doua mare problemă cînd vine vorba despre potenţialul de alianţă este că, pentru a convinge alte state să te urmeze, trebuie să faci chemarea în numele unor valori. Or, establishement-ul politic-diplomatic românesc urăşte ideea de valori. S-a văzut asta din nou în Siria. Pare că pentru România cel mai important aspect al celei mai importante crize mondiale din acest moment a fost să-l aducă înapoi pe Omar Hayssam. OK, am arătat că putem negocia în condiţii dificile chestiuni mici şi punctuale. Dar atît şi nimic mai mult. Nu am putea demonstra leadership pe tema Siria cu asemenea obiective. Nici măcar la nivel regional (spaţiul estic al UE) nu pare că avem o strategie de leadership, aşa cum au polonezii – care au înţeles că pentru a contrabalansa Rusia în regiune, au nevoie de două elemente: a) depăşirea blocajelor în relaţia cu Moscova (astfel încît partenerii europeni să nu simtă că îi atragi într-o strategie în care obiectivele tale sînt strict naţionale) şi b) permanenta conlucrare cu alţi actori interesaţi – în cazul de faţă, germanii şi suedezii. Cu alte cuvinte, Polonia a înţeles că singură nu poate mare lucru, dar în echipa Berlin – Varşovia – Stockholm, sub umbrela UE, au şansă să tragă Ucraina spre spaţiul european (rezolvînd astfel dilema existenţială de secole a poporului polonez: existenţa unui tampon între ei şi ruşi).
● Evident, urmarea logică a ce spun mai sus e că, pentru România, singura politică estică cu potenţial este intrarea în echipa celor trei state şi detensionarea relaţiei cu Ucraina. Republica Moldova nu va putea fi smulsă de unde este, fără un cadru mai larg, care implică tot Ucraina – statul-tampon esenţial. Şi mai trebuie ca ceilalţi coechipieri să nu simtă că îi atragem spre obiective înguste, care ne privesc doar pe noi.
● Aici, Kissinger are o lecţie pentru noi. După ce mesajele dintre SUA şi China au fost transmise şi cele două părţi au convenit să încerce un dezgheţ (vizitele secrete ale lui Kissinger la Beijing), rămînea problema cum anume să se facă asta. Convorbiri la nivel mic avuseseră loc între ambasadorii chinez şi american la Varşovia (peste 100, de-a lungul mai multor ani), tratau probleme spinoase şi nu duceau nicăieri. Cînd Nixon a anunţat diplomaţia americană că va merge la Beijing, diplomaţii i-au făcut „dosarul“. Care era format dintr-o mulţime de probleme bilaterale acumulate de-a lungul anilor, de genul bunuri comune blocate în cealaltă ţară. De aici – tensiune între Casa Albă şi Departamentul de Stat. Nixon dorea să discute direct despre relaţia în trei (SUA – China – URSS) şi să schimbe contextul global, dar diplomaţii l-au inundat cu probleme mărunte: „Pentru Nixon, deschiderea faţă de China era parte a unui plan strategic general, şi nu o listă de nemulţumiri reciproce, aidoma unei liste de cumpărături.“ (p.198) De cealaltă parte, pentru Mao, alegerea era chiar mai dramatică: relaţia cu America fusese blocată de chestiunea Taiwanului, recunoscut pînă atunci de americani ca reprezentantul legitim al întregului popor chinez. Au decis să îngheţe toate aceste probleme şi să amîne rezolvarea lor. Care e lecţia de aici? Evident, o deschidere cere asumare politică la vîrf şi derobarea agendei de temele de conflict – acestea au mai mari şanse de a fi rezolvate ulterior, după ce relaţia s-a încălzit. Degeaba vom avea chemări regulate din partea diverşilor politicieni români să relansăm relaţia cu Rusia sau pe cea cu Ucraina (pe care eu o consider mai importantă, dată fiind argumentaţia de mai sus). Pe traiectoria Bucureşti – Moscova şi Bucureşti – Kiev există aceste „dosare“, ţinute de diplomaţi şi care aglomerează agenda. Tezaurul în relaţia cu Moscova (serios, nu-l mai vedem şi, dacă vrem să-l folosim pentru a nu demara prematur o relaxare cu Moscova, e OK, dar sper că nu ne aşteptăm chiar să îl şi primim, asta e o iluzie). Problema investiţiei de la Krivoi Rog e similară în relaţia cu Ucraina. Însă mai avem de aşteptat pînă vom avea un lider român pregătit să dea la o parte acest gen de lucruri pe care le considerăm ale noastre (fără să le avem) pentru a duce dialogul la alt nivel.
● Masacrul din Tiananmen a pus capăt alianţei de facto dintre China şi SUA. Kissinger deplînge presiunea pusă de presă şi de congres asupra preşedintelui Bush Sr. pentru a condamna şi a pedepsi guvernul chinez. Dilema fundamentală pentru un stat bazat pe valori, cum este America, e ce poţi face cînd un aliat (chiar de facto) comite abuzuri de acest gen. Dilema aceasta este acum valabilă în ce priveşte masacrul comis de armata egipteană luna trecută. Opţiunea lui Kissinger e clară, poate eficientă, dar şi cinică: „Deoarece presiunea publică tinde ori către o schimbare a regimului, ori către un tip de abdicare, ea este greu de aplicat la ţări cu care, din perspectiva securităţii americane, este important să se întreţină o relaţie continuă. Acest lucru este mai cu seamă adevărat în cazul Chinei, atît de impregnată de amintirea intervenţiei umilitoare a societăţilor occidentale. Indiferent de consecinţele imediate ale crizei Tiananmen, China vrea să fie un factor major în politica mondială. Dacă aparatul de conducere se consolida, China avea să-şi reia programul de reformă economică şi să devină tot mai puternică. America şi lumea ar fi puse atunci în faţa unei alegeri: fie să ia măsuri pentru a restabili o relaţie de cooperare cu o mare putere emergentă, fie să urmărească izolarea Chinei pentru a o determina să adopte politici interne în concordanţă cu valorile americane. Izolarea Chinei ar conduce la o perioadă de confruntare prelungită cu o societate care nu a cedat cînd Uniunea Sovietică, pe atunci singura sursă de ajutor extern, i-a retras sprijinul în 1959.“ (p. 341) Cu alte cuvinte, e mai bine pentru toată lumea să fim cinici. Congresul a luat atunci măsuri punitive împotriva Chinei, dar preşedintele Bush Sr. a încercat să reducă impactul prin modul de aplicare a legii. A scris o scrisoare de mînă către Deng, prin care explică – uşor umil, după părerea mea – că aşa e publicul american, se inflamează la valori, n-ai ce să-i faci. Kissinger aprobă, evident, această atitudine şi citează o serie de oficiali americani cu aceeaşi poziţie de ai impresia că problema nu era împuşcarea manifestanţilor la Beijing, ci faptul că se irită publicul american şi Congresul. Venirea lui Bill Clinton la Casa Albă, pe o platformă liberal-intervenţionistă, a răcit din nou relaţiilor. De altfel, de remarcat că din punct de vedere al poziţiei faţă de folosirea puterii americane pentru a promova valorile americane, Obama pare a fi urmaşul lui Bush Sr., pe cînd Clinton şi Bush Jr. au fost similar de intervenţionişti. Asta e, sirienii au nenorocul să fie un preşedinte realpolitik la Washington – marele entuziasm hippiot pentru Obama a readus la putere cele mai cinice şi tradiţionaliste opţiuni ale politicii externe americane. Cred că bătrînul Kissinger e mulţumit.