De la Valdai la vai-vai
Căderea rublei de săptămîna trecută le-a reamintit ruşilor de începutul anilor ’90, iar dezbaterile din Occident sînt deja la modul: cum se poate gestiona un dezastru economic în Rusia. „Se poate“ adică tot Occidentul să facă ceva, pentru că o Rusie în vrie ar putea avea consecinţe nedorite pentru toţi. Dramatică şi rapidă schimbare de situaţie.
Tot m-am ţinut să scriu despre discursul lui Putin de la Clubul Valdai, dar m-am luat cu alegerile din România şi Moldova şi a trecut momentul. Acum e tocmai bine. Clubul Valdai e un format anual de dialog între oficiali, ziarişti şi experţi din Rusia şi din restul lumii, tema fiind relaţiile internaţionale ale Rusiei. Anul acesta, în 24 octombrie, la Soci, Vladimir Putin a participat, a ţinut un discurs de 40 de minute şi a răspuns apoi întrebărilor din sală. Discursul său a făcut ceva valuri în presa internaţională pentru că a arătat un Putin radicalizat, anunţînd ţîfnos o nouă ordine mondială.
Ce a spus, pe scurt. Că americanii s-au autodeclarat cîştigători ai Războiului Rece şi s-au comportat ca nişte noi îmbogăţiţi care nu ştiu cum să gestioneze averea dobîndită peste noapte. Ordinea internaţională a fost distrusă de americani, care au pus mai presus de orice un fel de nihilism legal. Tot ei controlează mass-media globală şi, atunci cînd doresc, prezintă albul ca fiind negru şi negrul ca fiind alb. America invadează şi oropseşte ţările lumii, care se revoltă împotriva unei ordini unipolare. America încurajează terorismul global, înarmează rebelii din Siria, distruge Libia etc. etc. Economia americană nu mai produce nimic, se ţine numai prin faptul că alţii depozitează dolari. Spre deosebire de America, Rusia este un campion al legalităţii internaţionale, e o ţară drăguţă care nu vrea decît pace şi salvarea planetei, vrea reguli pentru actorii internaţionali, pentru că „ce mai rămîne dacă nu avem reguli?“. Ce s-a întîmplat în Ucraina? E simplu. Occidentul a pornit un soi de conflict care a afectat echilibrul internaţional. Lumea trebuie să se bazeze pe moralitate, egalitate şi pe balanţa de interese. I-am avertizat pe prietenii noştri americani şi europeni de pericolele asocierii Ucrainei la Uniunea Europeană, dar nu au vrut să discute cu noi. Nu s-a negociat transparent cu Kievul, vedeţi ce transparent negociem noi Uniunea Economică Euroasiatică. Rusia e ca ursul siberian: ursul nu pleacă din taiga lui, dar nici nu lasă pe nimeni să se bage peste taiga lui, nu vrem să ne băgăm peste alţii, dar nu vrem nici ca alţii să se bage între treburile noastre. Şi să înceteze să pretindă că ei conduc lumea. Rusia poate fi lider în acest domeniu – în impunerea legislaţiei şi a normelor internaţionale.
În răspunsurile la întrebări a repetat această naraţiune cu fel şi fel de nuanţe. Căutaţi discursul şi sesiunea de răspunsuri şi întrebări, chiar merită. Cînd se producea evenimentul respectiv, era aproape un consens general că Rusia scăpase uşor după ceea ce făcuse în Crimeea şi estul Ucrainei. Sancţiunile occidentale erau criticate ca fiind răspunsul ridicol al unei civilizaţii slabe care nu se poate opune agresiunii.
Naraţiunea lui Putin arăta o Rusie care îşi rezolva frustrări acumulate de la căderea URSS. Frustrări acumulate din mituri cu care elita rusească s-a hrănit. Războiul Rece chiar a fost pierdut de URSS, nu e ca şi cum americanii s-au proclamat singuri victorioşi, pur şi simplu URSS a implodat. Conducerea americană de atunci nu prea a ştiut ce să facă cu victoria, iar Bush senior a încercat să menajeze orgoliul rusesc. A încercat la modul stupid chiar, promiţînd verbal lui Gorbaciov că NATO nu se va extinde. Aceasta este sursa unui mit care s-a înşurubat adînc în capul elitei ruseşti. Culmea e că americanii s-au ţinut de chestia asta nerezonabil de mult, astfel încît extinderea NATO a durat prea mult şi s-a făcut cu condiţionări dure pentru statele candidate. De ce s-a extins NATO? Pentru că pur şi simplu presiunea politică dinspre statele est-europene era prea mare. Îi mai ţineţi minte pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase (da, chiar cei de pe lista lui Dughin) deschizînd şampania la aderarea României la NATO? În faţa cererilor insistente ale est-europenilor de a fi acceptaţi în NATO, preşedinţii Clinton şi Bush jr. ar fi trebuit să zică: nu, fraţilor, voi rămîneţi la mila Rusiei pe vecie, pentru că se pare că aşa ar fi promis Bush sr. lui Gorbaciov, într-o convorbire. Serios, aşa funcţionează istoria? Întrebarea legitimă pe care elita rusă nu şi-o pune niciodată este: dar de ce vor aceşti est-europeni să intre în NATO, şi de ce nu vor să fie aliaţi cu noi? Ce îi mînă spre NATO?
Deci americanii au fost mereu prinşi între cererile popoarelor mici din mijloc de a fi luate sub umbrela sa de protecţie şi o nevoie exagerată de a nu irita Rusia. Care Rusie se irită din principiu, nu trebuie să faci ceva anume pentru a o irita. Drept urmare, au extins NATO spre Est, dar nu au mutat trupe în Est şi nici măcar nu au făcut planuri militare de apărare a noilor aliaţi. Au reuşit astfel să facă să pară că noii aliaţi nu sînt chiar 100% sub umbrela de apărare şi, în acelaşi timp, asta nu a împiedicat elita rusească să creadă în propriul mit că se află sub veşnica ameninţare a NATO. Aşa e cînd încerci să împaci pe toată lumea. De fapt, problema de fond cu Războiul Rece e că nu s-a terminat cu o victorie de genul celei care a urmat Războiului Mondial: Germania şi Japonia ocupate, societăţi transformate şi pacificate pe termen lung. URSS a pierdut Războiul Rece, americanii au răsuflat uşuraţi, dar Rusia a fost moştenită de elita ineptă, paranoică şi coruptă care a pierdut acel război. E ca şi cum în Germania ar fi murit Hitler, dar partidul nazist ar fi păstrat puterea.
În toţi aceşti 25 de ani de la căderea comunismului, mainstreamul occidental a încercat mereu să protejeze sensibilităţile Rusiei. NATO şi UE s-au extins greu şi cu infinite condiţionalităţi. Motorul acestor extinderi au fost elitele disperate din ţările mici de la mijloc. Ţările astea nu au vrut să rămînă permanent „la mijloc“, pentru că au învăţat pe propria piele, în istorie, că mijlocul devine teatru de război. Pe rînd, polonezii, ungurii, românii s-au vrut în UE şi în NATO. Acum, e rîndul ucrainenilor şi al moldovenilor. Ce ar trebui să facă Occidentul? Potrivit Rusiei, ar fi trebuit ca noua hartă a Europei să rămînă cea desenată de viteza tancurilor lui Stalin: dacă armata roşie a ajuns la Praga, atunci Praga trebuie să rămînă pe vecie în zona lor de interese, orice altceva se numeşte agresiune occidentală, indiferent de ce opinie au oamenii din Praga.
În discursul de la Valdai, Putin jonglează permanent cu două noţiuni: egalitate şi respectarea reciprocă a intereselor. Problema e că nu ai cum să respecţi aceste principii, în acelaşi timp. Dacă toate statele sînt egale, atunci nu ai decît să respecţi ce vor acele state. Întîmplător sau nu, statele care în 1989 erau sub talpa URSS s-au vrut în UE şi în NATO. Asta a afectat interesele Rusiei, crede Rusia. Şi ce? Ce am putea, rezonabil vorbind, să facem noi, est-europenii, pentru a menaja interesele Rusiei?
De fapt, în naraţiunea lui Putin trebuie să existe egalitate între cei mari şi respectarea reciprocă a intereselor celor mari faţă de cei mici. În naraţiunea lui Putin lumea ar trebui să arate aşa cum arăta în secolul al XIX-lea, în epoca congreselor internaţionale: din cînd în cînd, statele mari poartă nişte războaie, echilibrul de forţe se schimbă pe ici, pe colo, mahării se adună la cîte un congres şi retrasează harta. Aşa a funcţionat istoria europeană, timp de trei secole, prin împărţiri regulate ale hărţii între cei mari: Anglia, Franţa, Germania, habsburgii, otomanii şi Imperiul Rus. Epoca statelor naţiune a stricat acest echilibru al imperiilor. Ridicarea puterii americane a pus cruce cu totul acestui gen de echilibru, pentru că americanii au impregnat în ADN-ul lor politic ideea că imperiul e rău şi că naţiunile trebuie să fie libere. Iar dacă naţiunile vor să fie în alianţa ta, nu le poţi refuza pe termen lung, doar ca să nu superi Rusia. Punct. Punînd principiul de respect al intereselor celor mari în centrul viziunii sale asupra lumii, Putin vrea să întoarcă lumea în secolul al XIX-lea.
La Valdai, Putin proclama, de fapt, disponibilitatea sa pentru un nou Congres: să definim cine este Putere în lumea de azi, să îi izolăm pe americani, şi noi, Puterile, să ne „respectăm interesele“, adică se desenăm hărţile de influenţă. Problema e că, pentru a face asta, trebuie să ai cu adevărat capabilităţi de imperiu. Ceea ce Rusia nu are.
Pînă acum două luni, Rusia părea un colos care rîde de sancţiuni. Rogozin făcea haz de pisoii graşi europeni care vor să pedepsească Rusia. În care Rusia era un urs viril care are muşchi, trimite omuleţi verzi unde vrea şi dă cu capul de masă pe ucraineni, georgieni şi alţi pitici din ăştia care vor să dezerteze la americani. Dughin făcea liste cu prietenii Rusiei din fiecare ţară, iar statul rus pompa sume uriaşe în propagandă. Acum deja dezbaterea s-a schimbat dramatic. Rubla a picat în acest an mai mult decît grivna ucraineană. În Rusia se fac bancuri despre rublă (Dacă ai putea să te întorci în trecut, ce ai schimba? Rublele). A fost destul ca preţul petrolului să scadă şi, combinat cu efectul sancţiunilor, Rusia îşi arată slăbiciunea: Putin a construit o economie de rentă, de redistribuţie a veniturilor din vînzarea de energie. Noua Rusie proclamată de propaganda de stat era, de fapt, ceea ce senatorul McCain a spus: o ţară ca o pompă de benzină.
Problema e că Putin se comportă ca şi cum naraţiunea sa e adevărată. La ultimul summit G20, Putin a venit cu o ofertă pe care a crezut-o de nerefuzat: voi recunoaşteţi Crimeea ca fiind a noastră şi că teritoriul ocupat din Ucraina va fi condus de oamenii noştri, în schimb noi încetăm războiul. În logica congreselor, asta avea sens: ne-am arătat muşchii, acum să discutăm pacea în termenii noştri. A fost ignorat, chiar primit cu ostilitate, şi a plecat nervos, mai devreme, de la summit. Pentru că e convins că americanii controlează ştirile globale, Putin a investit mulţi bani în contrapropagandă: dacă jocul se joacă cu aceste arme, şi noi putem să facem la fel. Dar fluxul mondial de ştiri nu e controlat de Obama, e mai complicat de atît. Banii băgaţi în propagandă sînt bani aruncaţi, pentru că Rusia Today nu are credibilitatea BBC şi a CNN, oricum ai lua-o. S-a vorbit mult despre sprijinul oferit de Rusia partidelor extremiste din UE. Este un pericol, într-adevăr. Dar, de fapt, Rusia apelează la extremişti pentru că în mainstreamul politic este sinucigaş să fii prietenul Rusiei. Nu degeaba lista făcută de Dughin în România era plină de foste stele politice acum marginale, de bolşevici agitaţi, fascişti debusolaţi şi de analişti bizari fără audienţă. Doar pe ăştia poate conta Rusia. Propaganda rusească poate avea efect la propria populaţie, care nu mai are acces la ştiri independente. Aşa s-a ajuns ca numai 3% dintre ruşi să creadă că rebelii susţinuţi de Rusia au doborît avionul malaezian. Dar într-un mediu liber, propaganda are efecte doar marginale şi doar la marginali.
Acum, cu rubla în cădere liberă, cu economia rusească acaparată deschis de apropiaţii lui Putin şi cu bugetul de stat croit nerealist pe un anumit preţ al petrolului, propaganda se va lovi de realitate, şi în interiorul Rusiei. Ştiu că nu e frumos să dai vina pe popoare, dar totuşi ruşii simpli l-au adorat pe Putin, pentru că le-a adus Crimeea şi pentru că le-a dat o lecţie americanilor şi europenilor, invadînd Ucraina. Acum nu mai au acces la credit şi au început cozile la magazine. Oricît s-ar spune la TV că rubla e stabilă şi că să stea liniştiţi, ruşii simpli ştiu mai bine şi încearcă să scape de ruble şi să cumpere dolari. Cumva-cumva, acum pot să facă diferenţa între propagandă şi realitate. Capacitatea popoarelor de a crede minciunile care le gîdilă orgoliul e infinită. Cînd vine vorba să ne excităm în grup că omul nostru arată muşchii la americani, o facem cu plăcere. Cînd însă e vorba de ruble, e mai sigur să cumpărăm dolari.