De la cultura improvizaţiei la cultura siguranţei

După tragedia din clubul Colectiv, instituţiile statului au început să funcţioneze, brusc, la intensitate maximă. De frica unor controale, multe cluburi care se ştiau cu probleme au pus lacătul de bunăvoie. Controalele efectuate s-au lăsat cu amenzi şi suspendări de licenţă. Un heirupism justificat, dar, în egală măsură, absurd. Căci se ştia, de multă vreme, că aşa merge treaba cam peste tot.

Siguranţa n-a fost niciodată o prioritate. Adrian Pleşca (alias Artanu) de la Timpuri Noi a spus, aproape senin, că a cîntat în clubul Colectiv şi că şi atunci s-au folosit efecte pirotehnice. Şi el, şi colegii erau conştienţi de riscuri, iar artificierul le-a explicat exact cum să se aşeze în scenă la momentul lansării tuburilor pirotehnice astfel încît jetul de foc să nu atingă stîlpul tapetat cu material de antifonare. A fost o chestiune de noroc, iar accidentul – o chestiune „statistică“, a explicat Artanu. Cu tot tragismul situaţiei, are dreptate: scena underground, în ansamblu, funcţionează pe bază de entuziasm. Şi este atît de dinamică şi de efervescentă tocmai pentru că resursa principală e entuziasmul, nu profesionalismul. Asta a însemnat, multă vreme, inclusiv faptul că multe cluburi funcţionează la limita legii sau chiar în afara ei, că patronii îşi asumă riscuri pe care, de fapt, nu le pot susţine, că totul pare încropeală şi improvizaţie. Pentru artiştii „de nişă“ e o uşurare că pot evolua, chiar şi în condiţii de precaritate, pentru public e o binecuvîntare să-i poată urmări gratuit sau la preţuri decente – e o afacere profitabilă pentru toată lumea şi ea funcţionează numai în condiţiile enunţate. Desigur, cuvintele „afacere“ şi „profitabil“ trebuie citite în altă cheie: zona underground e prin excelenţă non-comercială; succesul înseamnă un eveniment de la care toată lumea pleacă mulţumită şi nimeni nu pierde bani. De cîştigat, se cîştigă, sporadic, dar nici asta nu putem afla cu precizie, căci, adesea, banii circulă în zona gri sau chiar neagră.

La ce bun, spun acum unii, să se închidă cluburile? Unde o să mai cîntăm? Unde mai jucăm? Unde mergem la concert sau la teatru? Odată cu înăsprirea controalelor şi a normelor – căci e clar, cel puţin pe termen scurt, că asta se va întîmpla –, se risipeşte ceva din spiritul mişcărilor underground, dispare această senzaţie că aici, în subsolul nostru boem, se poate orice, oricum. E bine? E rău?

Cinema Studio are o capacitate declarată de 372 de locuri. Cinematograful se află în subsolul unei clădiri expertizate tehnic, încadrată în clasa I de risc seismic. Asta înseamnă risc mare de prăbuşire chiar şi în cazul unui cutremur de intensitate mică. Clădirea e acolo de cînd mă ştiu, şi a(m) trecut prin cîteva cutremure mici şi medii. Întrebarea care se pune e următoarea: cine îşi asumă riscul/răspunderea? Variante de răspuns: 1) Riscul e prea mare, orice manifestare publică în astfel spaţii considerate pericol public ar trebui interzisă. Guvernul sau autorităţile locale ar trebui să-şi asume riscul să ia această măsură impopulară. 2) Organizatorul îşi asumă răspunderea (în cazul de faţă, UCIN). Dar cu ce folos şi, mai ales, cu ce efect în cazul unei catastrofe? 3) Spectatorul vine la film sau la spectacol pe propria răspundere, ştiind care e riscul, căci autorităţile au marcat clădirea respectivă cu o bulină roşie, vizibilă. Fiecărei variante de răspuns îi corespunde o anumită doctrină, o linie ideologică – mi-a atras atenţia un prieten. Prin urmare, întrebarea nu ar fi tocmai nevinovată politic. Ei îi corespunde şi o atitudine legată de rolul statului şi de formulele de exercitare ale puterii. Aşa este. Dar, în definitiv, e nevoie de un răspuns sincer şi pragmatic. Cum? Fiindcă nu avem destule cinematografe de artă. Nu avem o reţea culturală suficient de extinsă. Şi asta e adevărat. Dar asta e deja altă discuţie.

Nu se ştie exact cîte şcoli din România au autorizaţie PSI. Iniţial, s-a afirmat că doar 7% ar avea. Cîteva zile mai tîrziu, ministrul Educaţiei a revenit cu o precizare: din cele 18.799 de şcoli, încă 4000 ar fi anunţat că au autorizaţie. Tot atunci, ministrul a anunţat că numeroase instituţii de învăţămînt din subordine ar fi declarat că oricum nu au nevoie de această autorizaţie. Nimic nu e clar, nimic nu e sigur. Ba da: aceste contradicţii arată că şcolarii învaţă într-un mediu nesigur.