De ce ies oamenii în stradă - dialog cu Laurenţiu COLINTINEANU

11 noiembrie 2015   EDITORIALE ȘI OPINII

A fost la Kiev, pe vremea Maidanului, și la Istanbul, cînd au avut loc mari manifestații pentru susținerea Parcului Gezi. Laurențiu Colintineanu a scris despre aceste proteste de stradă și a urmărit efectele lor. L-am invitat la o discuție despre motivele care-i fac pe oameni să iasă în stradă, despre felul lor de a se comporta, despre asemănările și deosebirile dintre ce se întîmplă la București și ce s-a întîmplat în alte locuri.

Să începem cu protestele de la Kiev, unde acestea au fost masive, îndelungate și au impus o schimbare radicală.

Acolo chiar a fost o revoluție. A fost im­presio­nant, prin amploarea ma­­ni­fes­tațiilor. Am prins o zi cu o jumătate de milion de oameni strînși în centrul Kievului. Este fascinant și ha­lu­ci­nant în același timp. Dacă e să facem o comparație între Kievul de atunci și Bu­cu­reștiul de acum, rațiunile pentru care au ieșit ucrainenii în stradă nu sînt a­tît de diferite față de rațiunile pentru care au ieșit în stradă românii. Elementul care leagă cele două manifestări este co­rupția. Sigur că a­tunci Maidanul din Kiev a fost numit EuroMaidan, pentru că se întîmpla în preajma refuzului fostului președinte Ianukovici de a semna tratatul de asociere la UE. Dar substratul era mult mai profund și mult mai simplu. De multe ori am spus – și au spus-o și alți jurnaliști care au fost acolo – că, dacă nu in­tram în Uniunea Europeană, noi am fi fost Ucraina de la momentul Maidanului. Corupția nu s-a schimbat prea mult în Ucraina de atunci, deși cursul este pozi­tiv. Și la București, oamenii ies în stradă sub sloganul „Corupția ucide“.

La Kiev era impresionantă organizarea protestatarilor, care construiseră un fel de „oraș în oraș“.

Aș vrea să fi avut mai mulți ani la vremea fenomenului Piața Universității din București. Eram copil atunci. Ce mi se pare fascinant este că aceste proteste cu ocupare – cum a fost și Maidanul, cum a fost și Piața Gezi din Istanbul – au un bunic: Piața Universității din București în 1990. La Kiev s-au instalat corturi, erau voluntari care aprovizionau, firme care donau mîncare, ceai, haine, pături și tot ce mai era nevoie pentru a sprijini lupta pentru democrație care se desfășura acolo. Erau și structuri de „comandament“, o organizare paramilitară. La ei era nevoie, pentru că pe Maidan confruntarea a fost foarte violentă. Pînă la momentul cînd a ajuns să se tragă pe străzi și au murit 88 de oameni existau confruntări cu forțele de ordine, existau patrule care asigurau perimetrul de securitate din centrul Kievului. Aceeași organizare impresionantă am văzut-o și la Istanbul – rețele de voluntari, sprijin din partea firmelor care susțineau dorința de schimbare. La Kiev s-a reușit, la Istanbul nu. A fost o licărire de speranță pentru democrația turcă, dar s-a pierdut. La Kiev s-a reușit schimbarea regimului. Eșalonul I a fost schimbat, dar eșaloanele II și III au rămas.

Dincolo de revendicări politice sau de alt fel, cum se simt speranțele oamenilor acolo, în stradă? Cum arată umanitatea lor?

E un mix foarte ciudat de trăit. Pe de o parte speranța, pe de altă parte disperarea. Acest lucru s-a văzut și pe străzile bucureștene. La Kiev erau foarte dispuși să se jertfească la propriu. Speranța era împinsă din spate de disperarea anilor din urmă. Întrebarea e de ce lucrurile au fost lăsate să ajungă pînă la explozia disperării și nașterea speranței. Exact același lucru l-am văzut la Istanbul, la Kiev și pe străzile din București. Sentimentul predominant acesta este.

La Kiev era o miză mare – în ce parte o ia Ucraina. La Istanbul, era un mic declanșator: totul a pornit de la dorința unor cetățeni de a apăra un parc…

A fost refuzul unei mici părți a locuitorilor din Istanbul de a lăsa autoritățile să distrugă un parc pentru a construi un mall. S-au strîns o mînă de studenți care au demonstrat împotriva distrugerii parcului. Intervenția forțelor de ordine și reprimarea manifestanților au fost cele care au dus la ieșirea în stradă a unui milion de oameni. Protestele pleacă de la un punct, trebuie să existe totdeauna un declanșator. La noi, declanșatorul a fost tragica moarte a unor oameni într-un incendiu stupid (în sensul că ar fi fost atît de simplu să fie evitat). Și la Istanbul a existat o doză de stupiditate. Parcul a fost înconjurat de trupele jandarmeriei, iar gazele lacrimogene erau trase din elicopter, de deasupra parcului. Intervenția a fost de o violență rar întîlnită. A fost un răspuns disproporționat care a provocat apoi manifestările. Dincolo de asta însă, la nivel de societate există întotdeauna niște deziderate fundamentale. În Parcul Gezi a fost vorba despre libertatea de exprimare și dreptul de participare la actul guvernării. La Kiev erau inițial niște studenți care cereau un lucru pentru că așa li se părea lor bine; nu e normal să‑i bați pînă ajung în comă. Asemenea lucruri nu se întîmplă la noi. De aceea, mi‑e greu să înțeleg un slogan precum „Am o dorință sinceră: o Românie liberă“. România este o țară liberă, membră a Uniunii Europene. Nu te ia nimeni la bătaie dacă ieși în stradă să ceri ceva.

În ultimii ani, au fost puține ieșiri în stradă în România, doar trei mai importante: cînd Traian Băsescu l-a destituit pe Raed Arafat, pentru Roșia Montană și acum. De ce atît de puține și doar pentru aceste motive?

Românii n-au ieșit să ceară pensii, salarii, mai mulți bani pentru educație ori sănătate. În schimb, au ieșit cînd au existat astfel de declanșatoare. S-a schimbat cultura protestului, s-au schimbat motivele pentru care potențialul de protest ajunge să strîngă lumea în stradă. Din 2000 încoace s-au petrecut foarte multe schimbări. Mă refer în primul rînd la accesul la informație. Societățile europene au ajuns să fie mult mai sensibile atunci cînd simt că există o doză de nesimțire din partea celor care ne conduc. Coarda aceasta a ajuns să fie mai sensibilă decît motivele tradiționale de protest, care țineau de nivelul de trai. Să ne aducem aminte de marșurile de 1 Mai: ele se mai întîmplă acum în Germania, dar în virtutea nostalgiei și a tradiției, nu mai există fundalul revendicărilor muncitorești. Din păcate, nesimțirea aceasta a ajuns să fie foarte frecventă la noi: zilnic se întîmplă cîte ceva, zilnic se dă cîte o declarație, se ia cîte o decizie care poate fi interpretată, cum spune limbajul de galerie, ca un „scuipat de semințe în cap“. Capacitatea de a suporta cojile de semințe în cap nu mai e cum era înainte. Politicienii fac gafe după gafe. Mi-e greu să cred că politicienii noștri sînt atît de opaci încît nu văd că există o nemulțumire și o nerăbdare care vibrează în țesutul societății românești.

Ce ar putea obține oamenii care au ieșit în stradă la București și în alte orașe? Au obținut destul de repede demisia premierului…

Dar cu un preț foarte mare și foarte greu. Un editorial din Frankfurter Allgemeine Zeitung de zilele trecute începea în felul următor: „Oare cînd trebuie un premier să-și dea demisia?“. Și continua: cînd încalcă toate normele statului de drept ca să-l dea afară pe un oponent de‑al său, cînd pierde alegerile într‑un mod extrem de rușinos, cînd are probleme cu justiția etc. La sfîrșit, se spunea că Victor Ponta n-a demisionat din nici unul dintre aceste motive, dar a demisionat din cauza unui incendiu într-un club. S-a obținut greu și tîrziu demisia lui Ponta, pentru că pur și simplu nu se mai putea. Dinamica protestului din prima seară s-a schimbat cu totul după ce Victor Ponta a dispărut din peisaj: prin plecarea lui, nu mai exista un dușman comun al tuturor celor din piață, cererile au început să fie din ce în ce mai diverse și mai colorate.

Inclusiv „Jos Parlamentul!“, dar sper că oamenii nu vor cu adevărat desființarea Parlamentului…

Sigur că nu. Războiul este cu actuala clasă politică, prin liderii ei de top, care apar toată ziua la televizor, care azi zic una și mîine alta. Asta e ținta. Mi-e greu să cred că se va reuși ceva cu Parlamentul. În prima lună și jumătate după alegerea președintelui Iohannis, Parlamentul a executat imediat ce a spus el (pentru că era presiunea străzii). După o lună și jumătate, n-a mai dat doi bani pe ce spunea Klaus Iohannis, pentru că trecuse momentul emoției. Acum e din nou un asemenea moment, de data aceasta cu oameni în stradă. Parlamentarii s-ar putea să se simtă obligați, pentru o perioadă de acum încolo, să se poarte normal și să legifereze în interesul țării, dar momentul acela va trece. Președintele s-a întîlnit cu reprezentanții societății civile și ai pieței. Dar e foarte greu de presupus că aceștia vor avea un cuvînt de spus în numirea unui premier. Dacă Klaus Io­han­nis va pleca urechea către cerererile lor concrete, s-ar putea să iasă ceva bun.

Mai multe