De ce Bruxelles-ul seamănă mai puţin cu Vaticanul
Consiliul European de la sfîrşitul săptămînii trecute a creat două precedente istorice: a) acceptul şefilor de state naţionale asupra procedurii parlamentare de desemnare a şefului Comisiei şi b) un vot formal pentru nominalizarea acestui şef al Comisiei.
Spuneam acum două săptămîni că Parlamentul e pregătit să declanşeze o criză constituţională dacă Consiliul va ignora procedura sa de nominalizare: partidele europene propun înainte de alegeri candidaţi, cel mai bine plasat grup politic are prima şansă de a forma o majoritate. Am descris atunci pe larg cum s-a ajuns la această procedură. Interpretarea parlamentară a celor trei cuvinte din tratat – desemnarea se face „ţinînd cont de alegerile“ europene – a prevalat acum. Grupurile parlamentare au arătat o solidaritate greu de înţeles pentru presa obişnuită cu jocul politic de la nivel naţional: să vezi toate grupurile politice importante cum se aliniază în sprijinul lui Juncker, candidatul politic care tocmai îi bătuse în alegeri. Dar această solidaritate transpartinică a permis victoria Parlamentului.
Dar este această victorie definitivă? Imediat după decizia Consiliului de acceptare a lui Juncker, oameni grei din Parlament au salutat natura de precedent a deciziei. De acum înainte, gata, asta este: noi vom propune candidaţi, alegătorii votează, iar liderii din Consiliu vor accepta pe cel mai bine plasat, pe cel recunoscut ca învingător de către Parlament. Însă voci din Consiliu au dat la presă şi o altă interpretare: avem de gînd să contestăm procedura data viitoare. Liderii adunaţi în Consiliu au fost în mod evident într-o postură care nu le-a plăcut. La precedentele desemnări ale şefului Comisiei, erau obişnuiţi să aibă pîinea şi cuţitul, să negocieze între ei, să propună şi să respingă candidaţi, să negocieze pentru susţinerea unui candidat sau a altuia. Acum, marja lor de decizie s-a redus substanţial: îl desemnaţi pe Juncker sau riscaţi o criză cu Parlamentul şi un blocaj instituţional. Unii dintre ei au fost presaţi de acasă: presei germane i-a plăcut sistemul cu candidaţii anunţaţi înainte de alegeri – atît de mult, încît i-a dat un nume nemţesc acceptat ca neologism european: Spitzenkandidat –, deci a criticat-o pe Angela Merkel care iniţial strîmba din nas.
L-au acceptat pe Juncker în final, dar au avut grijă să precizeze că nu s-a rezolvat definitiv, iar Parlamentul a cîştigat doar tura asta, care nu e un precedent pentru viitor. Ideea apare destul de alambicat exprimată în Concluziile oficiale ale întîlnirii de săptămîna trecută: „După ce noua Comisie va fi instalată, Consiliul European va analiza (will consider) viitoarea procedură de numire a preşedintelui Comisiei Europene, respectînd tratatele europene.“ Acel „will consider“ e ambiguu. Analiza nu înseamnă că şi faci ceva. Dar ameninţarea e mai explicită prin trimiterea la tratat. S-ar subînţelege că precedentul forţat de Parlament nu respectă tratatul. Dar tratatul însuşi cere ca nominalizarea să ia în considerare rezultatul alegerilor europene. Parlamentul a forţat o interpretare la literă a tratatului. Dacă poate fi acuzat de ceva, este tocmai că a propus o respectare literală a tratatului: cum poţi să ţii cont de rezultatul unor alegeri, altfel decît să accepţi nominalizarea celui care le-a cîştigat?
Dar este credibilă ameninţarea Consiliului? Va schimba procedura? Aş paria din nou pe Parlament, veţi vedea peste cinci ani. Odată cîştigată această putere, Parlamentul nu va da înapoi. S-ar putea ca fraza respectivă să fi fost plasată în Concluzii, pentru a oferi o scuză lui David Cameron, mai ales că vine chiar după fraza care spune că preocupările Marii Britanii despre viitorul UE trebuie luate în considerare. Problema permanentă cu Consiliul este că nu are timp, e mereu asaltat de urgenţe. Ideea că şefii de guverne şi de state (care peste cinci ani vor fi, în cea mai mare parte, alţii) vor dezvolta o strategie de a bloca Parlamentul (care va fi acelaşi, cel ales acum) să propună candidaţi înainte de alegeri nu ţine. Odată numiţi şi rulaţi candidaţii prin campania electorală europeană, procedura cu trimiterea lor în Consiliu va fi repetată ca în acest an. Dar atunci va exista şi forţa precedentului din 2014. Un europarlamentar român bine informat îmi spune că liderii (mai ales cei din PPE) nu vor mai accepta procedura. I-am propus un pariu, rămîn la ideea mea: Parlamentul a cîştigat acum o victorie care va fi precedent pentru toate alegerile europene. Mai mult chiar, aş pronostica faptul că la o viitoare schimbare a tratatului, procedura va deveni parte a textului tratatului, ca să nu mai existe discuţii.
Este ceea ce s-a întîmplat cu dreptul Parlamentului de a respinge nominalizarea făcută de Consiliu. Iniţial, a fost o interpretare foarte strictă a tratatului (consultarea cu Parlamentul a fost interpretată ca dreptul Parlamentului de a-l respinge pe cel propus de Consiliu), Parlamentul a forţat această procedură, deşi Consiliul s-a opus, şi apoi Parlamentul a cîştigat dreptul în tratat. Prin precedentul de acum, se încheie un ciclu: Parlamentul este implicat atît în desemnarea, cît şi în acceptarea şefului Comisiei. Uniunea Europeană capătă o caracteristică esenţială unei democraţii parlamentariste: legătura între vot şi componenţa guvernului. De asta mergem la vot cînd sînt alegeri parlamentare, nu? Se întîmplă asta la Bucureşti, la Berlin, la Roma – cu guvernele naţionale: din votul popular iese o majoritate, iar acea majoritate dă un guvern. Ceva similar se întîmplă de acum înainte la nivel UE. Cu importanta menţiune că vorbim despre o codecizie. De fapt, UE va semăna cu o democraţie parlamentară clasică, doar dacă integrăm în această interpretare şi Consiliul însuşi: una dintre camere (Consiliul) este compusă din şefii de guverne ale statelor componente, cealaltă cameră (Parlamentul) este compusă din parlamentari aleşi direct. Cele două camere conlucrează acum pentru desemnarea şefului guvernului, care e Comisia Europeană.
În urmă cu 35 de ani, cînd eu aveam 2 ani, au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European. Un parlament doar cu numele atunci, pentru că era, de fapt, o adunare consultativă, fără nici o putere reală de decizie. UE avea atunci mult mai puţini membri şi nici nu se numea aşa. Transformarea e imensă, şi a UE, şi a Parlamentului său, şi în puţini ani – cît mi-a luat mie de la biberon la a scrie articole despre puterile constituţionale ale Parlamentului European. Parlamentul împinge, deci, Uniunea către un model de democraţie parlamentară, cu Consiliul devenind Camera Statelor, şi el însuşi devenind Camera Popoarelor. Din interacţiunea între cele două camere iese guvernul european.
Şi aici ajung la al doilea precedent important de săptămîna trecută: s-a votat. Şi au existat voturi contra – cel al Ungariei şi cel al Marii Britanii. Pare un mizilic – dacă tot au fost zdrobiţi la vot, ce mai contează dacă s-a votat formal sau nu? Contează. Schimbă o tradiţie. Eram obişnuiţi că desemnarea şefului Comisiei seamănă cu alegerea papei: nişte oameni intră într-o încăpere şi ies de acolo cu un nume. La Vatican, biletele de vot se ard pentru ca cel ales să poată spune că e ales de Dumnezeu şi pentru ca cei care l-au ales să poată spune că Dumnezeu le-a arătat un nume. Cum Dumnezeu nu a arătat acelaşi nume tuturor, e mai sigur să ardă totuşi biletele şi să jure că nu dezvăluie detalii despre ce s-a întîmplat în camera aceea (paralela cu alegerea papei nu îmi aparţine, am preluat-o de la profesorul Simon Hix). La Bruxelles, procesul tradiţional de desemnare a şefului Comisiei a semănat destul de mult cu povestea de mai sus. Şi asta pentru că se cerea unanimitate prin tratat. Foarte complicat ca Alesul să fie chiar acceptat de către toţi şefii de state sau de guverne. Deci se cereau negocieri complicate. Şi la final, toţi trebuiau să fie în postura de a afirma credibil că au fost de acord cu Alesul, pentru că altfel ar fi trebuit să explice presei de acasă de ce nu au opus dreptul de veto, pe care fiecare dintre ei îl avea. Dar cerinţa de unanimitate a fost abolită în 2003, la o schimbare a tratatului. Logica a fost atunci că prin extinderea spre Est se vor adăuga multe state la Uniune şi era riscant să menţii unanimitatea. Dar, deşi s-a renunţat formal la unanimitate, ea a fost practicată. Sau cel puţin s-a mimat unanimitatea. Numele lui Barroso nu a fost pus la vot formal nici la prima nominalizare, nici la a doua. S-a practicat un fel de ipocrizie bisericească: Alesul este al nostru, al tuturor. Iată că acum această tradiţie a fost alterată: s-a votat. Ungaria şi Marea Britanie au votat contra. Efectul imediat este că avem doi şefi de guverne care merg acasă la electoratul lor şi pot spune răspicat: noi am votat contra acestui şef al Comisiei. Care este efectul practic al acestui mesaj? Greu de spus. Vor fi Ungaria şi Marea Britanie altfel de state membre sub preşedinţia lui Juncker? Pînă la urmă, e doar un vot şi la orice vot unii cîştigă, alţii pierd. Dar toţi respectă rezultatul.
Cea mai importantă critică la adresa noii proceduri de desemnare şi a faptului că se votează e că se va politiza Comisia Europeană. Există un risc, dar e mai degrabă la nivel de percepţie. El se bazează pe prezumţia că pînă acum şeful Comisiei era un fel de îngeraş apolitic, desemnat de nişte politicieni. Ceea ce nu era cazul. Şefii Comisiei erau şi pînă acum aleşi, urmînd trendurile politice ale continentului. Noile realităţi renunţă doar la ipocrizie. Nu putem cere unor oficiali aleşi de politicieni (din Consiliu şi din Parlament) să fie îngeraşi apolitici. Le putem cere să-şi facă treaba onest şi să acţioneze conform principiilor.
Adio Vatican, bun venit, democraţie parlamentară europeană!