Dacă vor ungurii, atunci noi sîntem contra!
UDMR a ameninţat să iasă de la guvernare pentru că Guvernul României a susţinut poziţia Comisiei Europene privind respingerea unui pachet european de drepturi pentru minorităţi. Iată o premieră: o criză de coaliţie în România, pe o temă care ţine de prestaţia României în UE. Chiar dacă între timp criza s-a încheiat cu un compromis, este un moment interesant.
Despre ce este vorba? După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, a apărut un instrument numit Iniţiativa Cetăţenească, care dă cetăţenilor obişnuiţi dreptul de a solicita Comisiei iniţierea unui act legislativ. În UE, doar Comisia are drept de iniţiativă legislativă, iar pînă acum o putea face doar la cererea Consiliului sau a Parlamentului European. Pentru ca o propunere să devină formal Iniţiativă Cetăţenească, trebuie să strîngă un milion de semnături din cel puţin şapte ţări membre. Comisia a creat un instrument online pentru strîngerea de semnături. Pînă acum, cîteva Iniţiative au fost acceptate şi sînt în lucru la Comisie. Altele sînt deschise şi aşteaptă semnături. Cele mai multe sînt chestiuni de nişă, care activează grupuri de sprijin interesate. Există un fel de bosumflare în UE pentru că iniţiativele de pînă acum s-au dus spre chestiuni bizare, de genul interzicerii energiei nucleare sau legalizării canabisului. Altele sînt cu totul onorabile, cum ar fi cea care propune o legislaţie europeană pentru asigurarea pluralismului media (între promotori este şi Ioana Avădani, directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent).
Problema centrală cu Iniţiativele Cetăţeneşti ţine de interpretarea principiului subsidiarităţii – acel principiu care spune că problemele trebuie tratate la nivel de state membre şi că trebuie decise la nivel european doar cînd nu pot fi adecvat rezolvate la nivelul statelor.
Uniunea Federală a Naţionalităţilor Europene (o organizaţie-umbrelă, care cuprinde minorităţi din multe ţări) a dorit să folosească acest instrument pentru a propune un pachet de protecţie a minorităţilor. UDMR este membru activ al acestei federaţii, iar preşedintele Kelemen Hunor este unul dintre promotori. Ce anume propune pachetul? Nu foarte multe, are cîteva puncte doar şi toate relativ modeste: o recomandare a UE privind protecţia diversităţii culturale şi lingvistice, crearea unui centru european pentru diversitate lingvistică, includerea protecţiei minorităţilor între obiectivele pentru care pot fi cheltuite fondurile europene de dezvoltare regională, crearea unor forme de consultare cu minorităţile care nu pot trimite reprezentanţi în Parlamentul European (ceea ce nu e cazul UDMR, care reprezintă cea mai mare minoritate din UE, capabilă să aleagă europarlamentari), o directivă ceva mai ambiţioasă privind antidiscriminarea prin adăugarea la cele existente, crearea unei legislaţii europene privind copyrightul (are legătură cu minorităţile pentru că, adesea, acestea nu pot accesa produse culturale din ţara-mamă, deoarece licenţele se dau la nivel de state), exceptarea fondurilor oferite minorităţilor naţionale de la regulile europene privind ajutorul de stat. Fiecare dintre aceste propuneri e argumentată cu indicarea bazei legislative din Tratat şi indicarea instrumentului legislativ care ar trebui adoptat (de exemplu: directivă sau recomandare cadru). Propunerile sînt, deci, destul de modeste şi subliniez acest aspect pentru că discuţia din presa din România a avut două caracteristici: surprinderea şi antimaghiarismul. Presa a fost surprinsă că subiectul există. Cum adică iese UDMR de la guvernare pentru atîta lucru? Trebuie să fie o şmecherie la mijloc, s-au luat de la altceva şi acesta e un pretext. A doua caracteristică: dacă e ceva propus de UDMR, trebuie să fie ceva îngrozitor pentru România, deci trebuie să fim contra.
Este, deci, chestiunea minorităţilor una care ar trebui să ţină exclusiv de statele membre, sau ar trebui să fie ridicată la nivel comunitar? Remarc că textul propunerii susţinute şi de UDMR introduce în mod inteligent referiri la precedente. Spune în preambul că schimbul de experienţă între statele membre în chestiunea minorităţilor există deja prin instrumentele interguvernamentale ale UE. Mai mult – spune preambulul – cînd un stat devine candidat pentru aderarea la UE, chestiunea minorităţilor este evaluată de Comisie. Deci modul în care un stat îşi tratează minorităţile etnice este un criteriu de acceptare în Uniune. Dar, „odată intrat în Uniune, acest instrument nu mai e valabil şi în ultimii ani am remarcat evoluţii îngrijorătoare.“ Nu ştiu la ce evoluţii îngrijorătoare se referă textul, dar remarc că argumentul seamănă cu cel folosit în dezbaterea legată de corupţie: înainte de aderare, UE are instrumente de intervenţie, odată acceptat statul în club, nu mai are instrumente, dar ar trebui să aibă. Putem accepta că o logică similară ar funcţiona în chestiunea minorităţilor?
În sfîrşit, ultimul argument cu valoare de precedent este cel legat de romi. Spune preambulul: „În ceea ce priveşte minoritatea romă, cel mai mare şi cel mai exclus grup minoritar din Europa, s-au făcut paşi majori în ultimii ani.“ Cu alte cuvinte, spun minorităţile, dacă UE recunoaşte că problema romilor este una care trebuie tratată la nivel european, de ce nu ar trebui tratată la nivel european problema minorităţilor ca atare?
Acest argument pune în dificultate poziţia României, pentru că încă de pe vremea Guvernului Tăriceanu, adică de la aderare, am cerut o politică europeană de integrare a romilor şi o agenţie europeană pentru romi. Nu avem o politică europeană sau o instituţie specială, doar o strategie europeană pentru această minoritate. Dar de principiu, problema rămîne: cînd vrea România implicarea UE în problema minorităţilor şi cînd nu vrea?
Comisia Europeană a primit propunerea de Iniţiativă Cetăţenească, dar a respins-o. Din motivarea respingerii rezultă că, în opinia proprie, Comisia nu are bază legală de a propune legislaţie în domeniu. Interesant este că în acest răspuns, Comisia spune că anumite propuneri din pachet ar putea să intre în atribuţiile sale, dar că nu are baza juridică de a selecta doar anumite bucăţi, deci respinge întregul pachet. Iniţiatorii au atacat acest refuz la Curtea de Justiţie a UE, cerîndu-i să oblige Comisia să vină cu o propunere legislativă. De remarcat că, politic vorbind, demersul este oricum împotmolit: chiar dacă Comisia ar face o propunere, e cert că nu există voinţă politică în Consiliu (nu ştiu de Parlament) şi, deci, propunerea Comisiei ar fi oricum respinsă ulterior. Statele membre nu vor să comunitarizeze problema minorităţilor şi nu văd cum ar putea o Iniţiativă Cetăţenească de succes să le oblige. Deci nu mi-e clar care ar fi finalitatea politică a procesului, chiar dacă acesta ar fi cîştigat la Curte. Dar dacă s-a ajuns la Curte, aici a intervenit şi Guvernul României. Care a cerut să fie parte în proces, susţinînd poziţia Comisiei.
Acesta a fost motivul nervilor din UDMR. Şi, dacă urmăreşti documentele de caz, vezi că inclusiv răspunsul Comisiei este adresat către doar două persoane, dintre care una este „Kelemen Hunor, sat Cîrţa, comuna Cîrţa, România“. Pentru şeful maghiarilor, totul a avut o încărcătură personală majoră. A urmat un dialog public aprins între domnul din Cîrţa, care propune Europei un pachet legislativ, şi colegul său de Guvern, Titus Corlăţean, care atacă pachetul la Curte, în numele aceluiaşi Guvern. Oamenii ăştia ar fi trebuit să vorbească între ei înainte de scandal. Dar dacă tot era scandal, a intervenit şi Victor Ponta, care a afirmat că atunci „cînd e vorba de o chestiune de stat, nu se poate negocia, chiar dacă pică Guvernul“. Pentru ca, după două zile, să facă exact asta, adică să negocieze „chestiunea de stat“, orice ar însemna ea. S-a ajuns la un compromis prin care preşedintele UDMR se retrage din Guvern, dar maghiarii rămîn la guvernare, iar România nu va trimite Curţii documentele care susţin poziţia ţării în proces. În schimb, se va organiza o dezbatere parlamentară pentru a formula această poziţie. E de salutat dezbaterea şi implicarea Parlamentului, am tot atras atenţia că poziţiile de ţară sînt decise la un nivel anormal de tehnic, în ministere, cînd ar trebui decise la nivel politic-parlamentar. Dar e bizar cum România e parte într-un proces în tabăra contra, şi abia apoi organizează dezbaterea internă. Ce se întîmplă dacă din dezbatere triumfă opinia că ar trebui să susţinem poziţia UDMR? Vom fi ca în bancul cu Bulă la şedinţa PCR: „Stimaţi tovarăşi, eu am o opinie, dar nu sînt de acord cu ea.“
Şi ne întoarcem la ideea: vrea sau nu România pachetul pentru minorităţi? Titus Corlăţean a adus argumente bizare contra. De pildă, că prin acest pachet Ungaria (care a intervenit şi ea în proces, de cealaltă parte) doreşte să-şi aroge un rol de tutore asupra minorităţilor din alte state. Însă din textul propunerii nu se vede aşa ceva. Pare că sîntem mînaţi de principiul: dacă e cu minorităţi şi Ungaria vrea, noi nu vrem. Ceea ce, la drept vorbind, nu e un principiu, e doar o idiosincrazie. România poate susţine că principiul subsidiarităţii ar trebui strict şi limitat aplicat şi că problemele minorităţile se decid numai la nivel naţional. E o poziţie uşor de înţeles şi clară. Însă cînd a fost vorba de romi, România a susţinut vehement poziţia inversă. Mai mult chiar, în istoria recentă, România a chemat UE să intervină în problema minorităţilor în alt caz: vlahii din Serbia. Bucureştiul a ameninţat că blochează perspectiva de aderare a Serbiei dacă Belgradul nu acceptă o analiză supranaţională (făcută de Comisia Europeană) a regimului minorităţilor de acolo.
Înainte să decidem că ceva e periculos pentru că e susţinut de UDMR şi de Budapesta, ar trebui să vorbim pe text. Sînt două întrebări la care trebuie să răspundă dezbaterea din Parlament: a) Ar încurca pachetul pentru minorităţi România în relaţia sa cu minorităţile? şi b) Ar ajuta pachetul european pentru minorităţi politicile pentru românii din afara graniţelor? Iată răspunsurile mele. Nu cred că pachetul ar dăuna în relaţia cu minorităţile noastre. România deja respectă standardele de acolo, iar ce e suplimentar ar putea acoperi lejer (de exemplu: fonduri europene pentru protecţia limbilor minoritare, de ce nu?). Pe termen lung, existenţa unor standarde minimale ar putea ajuta România să închidă rapid gura celor care afirmă că noi nu respectăm drepturile minorităţilor naţionale, la modul: ia să vedem care sînt drepturile alea certificate european: deci dreptul X, Y, Z, le bifăm lejer. Discuţie închisă. Tot la fel am putea închide rapid şi discuţia privind autonomia etnică şi alte asemenea idei vehiculate: e un drept european? Nu este, atunci la revedere!
La punctul b), din nou, existenţa unui pachet european ar putea ajuta România în demersurile sale pentru românii din Serbia, Ungaria sau Ucraina. Putem strînge Serbia cu uşa să ofere drepturi pentru vlahi, cîtă vreme negociază aderarea la UE, dar ce vom face cu vlahii după ce Serbia devine membru UE? Ce promite o ţară înainte de aderare şi ce face după aderare pot fi chestiuni foarte diferite, aşa cum au demonstrat politicienii de la Bucureşti. Iar anumite chestiuni din pachetul susţinut de UDMR se potrivesc mănuşă unor interese ale României. De pildă, ideea unor licenţe şi drepturi intelectuale la nivel UE. În Republica Moldova, unul dintre motivele pentru care 80% din consumul TV este în limba rusă ţine de licenţiere. Televiziunile din România cumpără drepturi de transmisie pentru filme şi programe numai pentru România, pentru că aşa se fac contractele, pe ţări. Asta înseamnă că pentru a intra în Moldova, ar însemna costuri suplimentare semnificative pe fiecare program în parte, ceea ce televiziunile nu vor sau nu pot să facă. De cealaltă parte, televiziunile din Rusia nu aplică legislaţia privind drepturile intelectuale, deci pot da filme noi la TV. Aşa văd moldovenii filme americane de ultimă oră, în rusă. E doar un exemplu. Ar fi bine să cîntărim mai mult înainte să decidem că politica de stat a României se face în funcţie de cum putem să-i enervăm pe maghiari.