Cum să învățăm să trăim cu crizele

13 ianuarie 2011   EDITORIALE ȘI OPINII

Criza economică globală naşte o nouă literatură economică sau măcar aduce în prim-plan o subspecie marginalizată pînă acum: economia crizelor. Economiştii care se ocupau de aşa ceva pînă acum erau văzuţi ca nişte tipi ursuzi şi puşi pe dat veşti rele cînd restul lumii se bucura de creşterea economică. Acum ei sînt vedetele economiei. Şi era corect să se întîmple aşa. Nouriel Roubini este poate cel mai cunoscut asemenea economist. Prin 2006 avertiza pe la conferinţe că economia americană se îndrepta spre o criză cum nu asişti decît o dată în viaţă. Reacţia a fost atunci cam ca la galeriile de fotbal: „Lasă-neee! Lasă-neee!!!“. Acum Roubini este vedetă, apare mereu pe la posturile de televiziune şi scrie cărţi de succes. Ca aceasta: Economia crizelor – Curs fulger despre viitorul finanţelor (scrisă împreună cu Stephen Mihm, apărută în America în 2010 şi tradusă deja în română la Editura Publica).

Mărturisesc că am început cartea cu o prejudecată, atît de mult a ajuns Roubini prezent prin presa internaţională încît omul e pe cale să fie suprautilizat, plus că pare că are păreri prea ferme şi despre orice. Euro e pe ducă, spune Roubini. Germania ar trebui să…, zice Roubini. China va face şi va drege ceva, zice Roubini. Fără să-i fi citit cărţile aveam impresia că omul a devenit brusc un fel de Ciuvică internaţional – mereu prezent, zice cîte ceva despre orice. Ei bine, m-am înşelat. Era doar efectul supraexpunerii mediatice. Cartea asta arată un intelectual foarte profund, care şi ştie despre ce vorbeşte şi e capabil să explice simplu, fără limbaj pretenţios, nişte idei altfel complexe.
Un alt exemplu de economist înainte marginal şi făcut celebru de criză este Nassim Taleb, cel care a inventat deja celebra sintagmă a „lebedelor negre“: oamenii credeau că există doar lebede albe, deci îşi construiau realitatea plecînd de la această supoziţie, apoi au fost descoperite şi cele negre. În mod similar – spune Taleb – oamenii îşi bazează deciziile economice ca şi cum realitatea ar fi previzibilă, ignorînd posibilitatea apariţiei unor evenimente excepţionale, a unor lebede negre. Roubini îl contrazice însă pe Taleb: crizele nu sînt nimic excepţional. Dimpotrivă, „departe de a fi excepţia, crizele sînt regula, şi nu numai în economiile emergente, ci şi în cele avansate industrial. Crizele – boom-urile economice imposibil de susţinut, urmate de prăbuşiri catastrofale – au fost dintotdeauna printre noi şi printre noi vor rămîne, mereu“. La o primă vedere, pare că Roubini e mai pesimist decît Taleb. Dar, gîndindu-mă mai bine, de fapt e invers. Considerînd crizele o parte a unui ciclu normal al vieţii economice, atunci le putem prevedea, le putem diminua efectele, putem face reguli care să ţină cont de ele. Şi, de fapt, despre asta e cartea de faţă: un curs despre cum apare, cum se dezvoltă şi cum putem trăi cu crizele. Doar în ultimele două secole, numărul de crize a fost mult mai mare decît sîntem obişnuiţi să credem: 1819, 1837, 1866, 1893, 1907, 1971. Şi acestea sînt doar crizele prin care a trecut America; dacă le luăm pe cele regionale sau limitate la cîte o ţară, ideea că ele sînt parte din ordinea naturală devine chiar uşor de înţeles. Fiind un economist al crizelor, Roubini face şi o foarte bună trecere în revistă a gînditorilor acestui domeniu (de unde am aflat cu surprindere că părintele liberalismului, John Stuart Mill, a fost şi un important filozof al crizelor economice).

Dar cea mai interesantă parte a cărţii este cea care descrie resorturile crizei actuale. Deşi emană o oarecare prejudecată împotriva neoliberalismului, cei doi autori sînt rezonabili şi argumentaţi, ceea ce se întîmplă rar în aceste vremuri. În mod inteligent, evită clişeele ideologice. Teoriile macroeconomice sînt combinate cu economia comportamentală, adică analiza stimulentelor şi a modului de gîndire a celor implicaţi în jocurile economice. În acest caz, modul în care marile firme financiare au lucrat şi şi-au stimulat managerii şi angajaţii să rişte nesăbuit. Nu e loc aici pentru a explica în detaliu, voi spune doar că sînt convingători atunci cînd destructurează modul de lucru al coloşilor financiari. Doar un exemplu: „Cînd două fonduri de acoperire administrate de Goldman Sachs şi-au pierdut peste o treime din valoare, firma s-a străduit să-i calmeze pe investitori susţinînd că acele pierderi erau «evenimente în plaja de 25 de abateri standard». Ceea ce însemna în limbaj statistic prescurtat că ceea ce se întîmplase n-ar trebui să aibă loc decît o dată la un milion de ani. În realitate, modelele folosite pentru evaluarea riscului aveau erori de concepţie, ele plecînd de la nişte ipoteze fantasmagorice – preţurile la locuinţe nu pot să meargă decît în sus! – şi bazîndu-se pe nişte date nu mai vechi de cîţiva ani“ (p. 169).

Pentru nişte oameni care în esenţă recomandă intervenţia statului şi reglementarea ca soluţie la efectele crizelor, e remarcabil totuşi că avertizează în repetate rînduri despre pericolul hazardului moral, de pildă: „Fed, în graba lui de a pune proptea sistemului financiar, a salvat de-a valma şi instituţii nelichide, şi instituţii insolvente. Acest precedent s-ar putea să fie greu de anulat şi, pe termen lung, să ducă la o destrămare a disciplinei de piaţă, ceea ce ar putea semăna germenii unor baloane speculative şi mai mari şi ai unor crize încă şi mai devastatoare“ (p. 235). Problema cu intervenţiile statului american nu e, în opinia lor, intervenţia ca atare, ci modul puţin inteligent în care a fost făcută. Iar amploarea acestor intervenţii sperie, pur şi simplu. Şi nu mai e vorba doar despre statul american. În 1997, Coreea de Sud a primit 10 miliarde de la FMI pentru a atenua criza de acolo, ceea ce a fost considerat la acel moment o sumă exorbitantă. Acum s-a ajuns ca Ucraina, cu o economie mult mai mică, să primească 16 miliarde în 2008, şi pare normal. Pur şi simplu, ordinul de mărime, cînd vorbim despre bani, s-a schimbat după această criză.

A doua parte a cărţii e despre soluţii. Şi nici aici cei doi nu pică în capcana dezbaterii facile: mai mult sau mai puţin stat/piaţă. Soluţia lor pare a fi de genul: puţin mai mult stat, dar într-un mod inteligent. În primul rînd, sistemul de salarizare şi bonusuri din instituţiile financiare trebuie schimbat. Dacă primesc acţiuni la propriile bănci, bancherii ar trebui obligaţi să le ţină cîţiva ani, nu să le vîndă imediat. Astfel şi-ar asuma şi ei personal riscurile pe care le asumă pentru firmă. Agenţiile de rating nu ar mai trebui plătite de către emiţătorii de bonduri (ceea ce în practică înseamnă un uriaş conflict de interese). În ce priveşte firmele „prea mari ca să cadă“ (prescurtate în engleză TBTF), cei doi sînt pe bună dreptate radicali: dacă sînt prea mari ca să cadă, atunci sînt şi prea mari pentru a putea funcţiona cum trebuie. Guvernele ar trebui să fie agresive în a împărţi aceste firme în corporaţii mai mici, mai flexibile şi deci mai puţin riscante pentru economie ca atare. Deocamdată, salvarea lor le-a făcut şi mai mari decît erau înainte.

Mai multe