Comuniştii care s-au dezis de Biserică
În 1948-1949, un tînăr parlamentar britanic, Richard Crossman, a cerut cîtorva intelectuali occidentali, foşti comunişti, să-şi depene poveştile. Era interesat de urmărit convertirea la comunism şi ieşirea din miraj, abandonarea comunismului. Ideea a dus la un volum – influent în epocă şi un instrument util în războiul cultural care a fost parte a Războiului Rece. Humanitas a tradus şi a publicat cartea, numită Zeul care a dat greş (2012).
Au depus mărturie în volumul coordonat de Crossman: Arthur Koestler, italianul Ignazio Silone, americanul de culoare Richard Wright, André Gide, ziaristul american Louis Fisher şi scriitorul britanic Stephen Spender. Titlul cărţii este explicat de Crossman în prefaţă – comunistul se raportează la ideologie ca la o formă de credinţă – „orice confruntare intelectuală sinceră este pentru el un atac la credinţa sa fundamentală, o luptă pentru propriul suflet“ (p. 53).
Cel mai bun capitol din carte este cel al lui Koestler. Fiu de burghezi sărăciţi de război, convertirea sa începe aproape banal, de la nedreptatea percepută a societăţii austriece, măcinată de criză economică. Dar descrie asta cu o forţă năucitoare a detaliului – manşetele uzate ale tatălui, pe care acesta încearcă să şi le ascundă sub masă, devin la el element important de convertire ideologică. Descrierea convertirii e magistrală: „A spune că am avut revelaţia adevărului nu descrie prea bine extazul mental pe care îl cunoaşte doar cel ce s-a convertit, indiferent la ce credinţă. Noul adevăr pare să se reverse în ţeastă din toate direcţiile; întregul univers pare să se aşeze într-un tipar, asemenea unor piese împrăştiate dintr-un joc de puzzle care sînt deodată asamblate, ca printr-o minune“ (p. 70).
Urmează apoi înscrierea în Partidul Comunist German şi haioasa (pentru noi) distanţă dintre ce credea Koestler că înseamnă participarea la Revoluţie şi ce-i dădea Partidul să facă – în esenţă, muncă de informator prin lumea presei. Cînd realitatea contrazice flagrant ce vede cu ochii lui şi spune asta în Partid, şeful îi zice că are o viziunea mecanicistă şi că trebuie să gîndească dialectic. Asta înseamnă, de fapt, că tot ce spune Partidul e adevărat, pentru că Partidul e întruchiparea Istoriei. Folosesc atîtea majuscule pentru că vorbim de un cadru religios de interpretare a lumii. Înnebunitoare era strategia Partidului, impusă de Moscova, de a lupta mai abitir cu social-democraţii decît cu naziştii – facilitînd, astfel, victoria lui Hitler. Şi asta avea o logică internă, religioasă (în definitiv, am avut o cruciadă care, în loc să se bată cu musulmanii, a cucerit Constantinopolele ortodox): „Învăţai apoi să demonstrezi, pe baza unui lanţ deductiv, că oricine nu-ţi împărtăşea părerile era un agent al fascismului, deoarece: (a) fiind în dezacord cu linia ta de gîndire, punea în pericol unitatea Partidului; (b) punînd în pericol unitatea Partidului, mărea şansele victoriei fascismului; aşadar, (c) din punct de vedere obiectiv, el acţiona ca un agent al fascismului, chiar dacă se întîmpla ca măruntaiele să-i fie făcute zob de către fascişti la Dachau“ (p. 96). Călătoria în URSS ucide, în fine, credinţa lui Koestler.
Ignazio Silone are o poveste aproape la fel de banală privind intrarea în Partid: nu erau multe opţiuni pentru fiul unui ţăran sărac, dintr-o zonă modestă a Italiei – corupţie, control feudal, sărăcie, lipsă de perspective – un fel de Teleorman condus de Liviu Dragnea. A ales opţiunea perdantă, pentru că fasciştii au ajuns apoi la putere şi a trecut în ilegalitate.
Această carte este compusă din poveşti, ceea ce o face pasionantă, dar şi greu de rezumat. Aşa că sar peste poveştile italianului, pentru a ajunge la ruptură. Ajunge Silone al nostru la Moscova, ca reprezentant al Partidului Comunist Italian la Internaţională. Tocmai începuse conflictul dintre Stalin şi Troţki (sîntem în 1927). Stalin propune reprezentanţilor partidelor comuniste să condamne un document trimis de Troţki şefilor Partidului din Rusia. Iar aceşti comunişti, veniţi de bunăvoie la Moscova, cei mai mulţi din ţări încă libere, purced la înfierarea lui Troţki. „Documentul (...) are un caracter cu totul contrarevoluţionar şi constituie o dovadă clară că cel care a scris-o nu mai are nimic în comun cu clasa muncitoare“ – sare şeful comuniştilor finlandezi. Silone îşi cere scuze că a ajuns mai tîrziu şi nu a apucat să vadă documentul. Aşa află că nimeni nu văzuse, de fapt, documentul. Stalin spune că nu îl poate arăta pentru că priveşte treburi interne ale Rusiei. Încep nişte scene halucinante, în care toţi trag de Silone să condamne documentul (Stalin dorea unanimitate), acesta zice că nu condamnă fără să citească, este dat spre prelucrare unui delegat din Bulgaria. Nu îl convinge… iar şedinţă, toţi sar din nou pe italian să condamne documentul pe care nu-l citise nimeni. Nu îl conving, rezoluţia anti-Troţki pică. În schimb, este decisă începerea unui anchete împotriva Partidului Comunist Italian care, se vede treaba, fusese contaminat cu spirit şi atitudini mic-burgheze (pentru cei care se mai întreabă de unde titlul acestei rubrici: atitudine mic-burgheză era, pe vremuri, şi în România, o acuzaţie care îţi putea aduce o excursie la Canal).
Richard Wright scrie cea mai absurdă dintre poveşti. El intră în Partidul Comunist American pentru că îl vede ca singura şansă pentru eliberarea adevărată a negrilor. Nu ajunge la Moscova, nu se bate cu naziştii. Problemele lui sînt mici şi vin de la tovarăşii de partid. Pe alocuri, povestea lui capătă aer de comedie din epoca filmului mut, un fel de Buster Keaton comunist şi negru. Pentru că se declară scriitor, este etichetat drept intelectual, deşi trăia din măturatul străzilor. A fi intelectual este ceva infam pentru comunişti. Clubul comunist în care activa este la un moment dat deturnat de un tip surescitat, care îi acuză pe alţii că sînt deviaţionişti, după care respectivul cîştigă adepţi, adoptă rezoluţii şi apoi dispare. Se află, apoi, că fugise de la ospiciul de nebuni. Dar dincolo de fazele amuzante, rămîne, totuşi, o realitate aiuritoare şi serioasă: comuniştii americani organizau procese politice interne. Oameni în toată firea erau acuzaţi şi îşi făcea autocritica, deşi acuzaţiile erau minciuni. Cei acuzaţi de Stalin la Moscova îşi recunoşteau vinovăţii inventate, dar ei măcar fuseseră torturaţi. În America, cei acuzaţi puteau, pur şi simplu, să cheme poliţia sau să iasă afară din sală, în lumea liberă. Preferau să se autoacuze la modul aiuritor – poate că Partidul ştia mai bine. Iar Partidul însemna, de fapt, oameni mici, cocoţaţi sus. Stalin nu a fost un accident, fiecare partid comunist avea cîte un Stalin psihopat, care îşi tortura psihic tovarăşii. E ceva inerent în structura conspiraţionist-religioasă a comunismului.
Celelalte trei contribuţii la volum sînt interesante ca perspectivă analitică, mai puţin bogate în fapte şi întîmplări. În cazul lui André Gide rămîi cu o iritare: adică tipul acesta, cel mai important scriitor francez al vremii, chiar avea nevoie să meargă personal în URSS, în 1936, ca să se convingă că nu e bine? Şi pînă atunci făcea propagandă pentru experimentul bolşevic care împuşcase atîţia oameni. Şi care era motivaţia sa pentru aderenţa la comunism? Se simţea privilegiat la el acasă. Bon, pentru asta era de ajuns să-şi doneze averea săracilor şi să-şi ia un job cinstit, nu era nevoie să sprijine revoluţia mondială. Pe lîngă motivele lui Silone, băiatul sărac din Teleormanul italian, motivaţia lui Gide pare de Goe răzgîiat.
După ce am terminat cartea, m-am gîndit la oamenii ăştia. Adevărul e că nu îmi sînt simpatici deloc. Nu simt deloc empatie cu ei pentru că nu îi înţeleg. Koestler mă poate impresiona prin forţa argumentelor, Silone prin curaj, Wright prin ghinioane asumate haios. Chiar şi Gide a avut curaj să devină, din guru comunist, o ţintă a atacurilor foştilor tovarăşi. Totuşi, nu le înţeleg aderenţa iniţială. Nu simt că ar trebui ridicaţi în slăvi pentru că au fost comunişti şi s-au lăsat, aşa cum un alcoolic nu merită medalia de onoare doar pentru că se lasă. Sînt o mulţime de oameni de ispravă pe lume care nu au fost niciodată nici comunişti, nici alcoolici – ei îmi sînt mai simpatici din principiu. Adică, e ok că s-au dezis şi poate cartea asta a fost importantă în epocă pentru că o fi deşteptat şi pe alţii. Însă acum, cînd comunismul este atractiv doar pentru prostănaci marginali, ei, în sine, rămîn nişte tipi care au comis o prostie. Prefer pe cei care nu au fost niciodată comunişti. Mai ales că, după ce ies din Partid, o ţin langa cu valorile socialiste. Silone: „Credinţa în socialism este mai vie ca oricînd în inima mea“ (p. 613). Iar Wright – Buster Keaton – pică în ridicol: după ce tovarăşii îl iau la şuturi la parada de 1 Mai, el se consolează patetic, la modul: „Voi fi de partea lor chiar dacă ei nu mai sînt de partea mea“ (p. 209). De fapt, oamenii din carte s-au supărat pe Biserică, nu pe Dumnezeul fals.
Cartea asta mi-a amintit de întîlnirea mea ratată cu Henri Wald. Şi el comunist care nu a făcut carieră în Partid. I-am luat un interviu pentru Dilema. Era grav bolnav, dar vioi intelectual. O fi văzut o sclipire în ochii mei şi, după interviu, am stat mult de vorbă şi apoi am revenit. Mi-a ţinut, practic, cîteva prelegeri comprimate de marxism. Tot revenea la ideea de om, care făcea şi dregea. Omul care în socialism este aşa, iar în capitalism este altminteri. Sclipirea din ochii mei era, de fapt, un interes istorico-antropologic: încercam să înţeleg cum poate gîndi cineva la modul ăla, eram cu totul imun la teoria în sine. Cînd i-am spus că nu înţeleg cine este omul acesta despre care tot vorbeşte, mi-a zis că e o idee, o abstracţiune. A fost dezamăgit de lipsa mea de apetit şi acolo s-a rupt filmul celor cîtorva ore de conversaţie: omul era fascinant dacă acceptai jocul că vorbim despre o chestie abstractă, doar că eu nu aveam nici un chef de om abstract şi îl tot duceam spre omul real, care face şi drege de capul lui, indiferent dacă e comunism sau capitalism. Practic, nu aveam subiect comun de conversaţie. Şi uite-aşa am ratat eu să fiu comunist.