Cîteva idei despre dresajul academic
● Bine, plagiatul ca plagiatul, dar eu am altă fază de semnalat: cum adică secretarul de stat Victor Ponta obţine doctoratul de la prim-ministrul Adrian Năstase? În 2003, deci, Năstase era şef la Guvernului, preşedinte al Partidului Social Democrat şi conducător de doctorate. Omul e un geniu, e cît Leonardo da Vinci şi Cesare Borgia la un loc, şi om de ştiinţă complet, şi principe împlinit. Ah, era să uit: şi fermier la Cornu. Dincolo de glumă, eu tot zic chestia asta de ani de zile: nu înţeleg moda asta cu politicienii în funcţie care sînt şi profesori universitari sau doctoranzi sau conducători de doctorate. Pentru ce au nevoie? Chiar crede cineva serios că dacă eşti şef al guvernului ai timp să îndrumi doctoranzi? Sau dacă eşti secretar de stat, şef al Corpului de Control al guvernului, şef al Tineretului Social Democrat, ai timp să faci un doctorat serios? Păi, nimeni nu crede, dar lumea prin mediul academic e cu „săru’-mîna“.
● Vedem reacţia celor doi tipi cu nume de familie identic pe care i-a plagiat Victor Ponta. Unul este magistrat la Piteşti (şi a scris o carte despre Tribunalul Internaţional de la Haga, nu se poate spune că a avut o opţiune de carieră foarte fermă). Omul zice că el nu comentează nimic, că nu face politică. Adică Ponta i-a copiat din carte şi el consideră asta o temă politică. Celălalt este fost diplomat din anturajul lui Adrian Năstase şi zice, ca şi Năstase însuşi, că nu e plagiat, că dreptul are nişte formule care trebuie copiate aşa, cuvînt cu cuvînt, cum sînt formulele matematice. Lasă că şi formulele matematice se atribuie, că de aceea se numesc de genul „a lu’ Pitagora“. De aici o întreagă linie de atac a televiziunilor prietene, pe logica: dacă omul zice că nu l-a plagiat înseamnă că nu a fost plagiat. De parcă dacă eu public mîine formula lui Pitagora şi zic că e a mea, iar Realitatea TV nu dă de sus-numitul Pitagora să confirme că l-am plagiat, asta înseamnă că nu l-am plagiat. Revenind la cei doi care nu se consideră plagiaţi. Ce poate schimonosi coloana vertebrală a unui om în acest hal? Fenomenul „săru’ mîna, boierule!“. Cum să-l superi pe domnul politician? Nu se ştie cum îţi poate frînge cariera.
● Am scris mai sus că tot întreb de ani de zile cum vine faza asta cu politicienii care sînt profesori universitari. La un moment dat, am lăsat-o baltă, am avut senzaţia aceea că oamenii nu prea pricep ce vreau să spun, se uitau aşa prin mine, m-am gîndit că e ceva în neregulă cu mine. Povestea e mai veche, de dinaintea erei noastre, cînd eram student la SNSPA (1996-2000). O galerie de politicieni mi-au fost profesori. Vorba vine, pe cei mai mulţi nu i-am văzut la faţă. Dar ei figurau ca profesori titulari şi luau şi bani pentru asta. Teodor Meleşcanu n-a avut timp să ne onoreze, Ioan Mircea Paşcu – doar de vreo două ori, apoi a venit un asistent. De altfel, chestia asta cu asistenţii se practica la scară largă, nu trebuia să fii politician ca să trimiţi un asistent la curs. Venea un sclav din ăsta şi zicea: eu sînt Gigel şi domnu’ profesor nu poate veni azi, aşa că vă predau eu. Nu scuze, nu scutire medicală, pur şi simplu aveau aerul că domnu’ profesor nu a avut chef să-şi mişte fundul şi să ne onoreze cu prezenţa. Era oricum aşa o atmosferă că „domnu’ profesor“ e o fiinţă din altă lume, care nu trebuie deranjată cu întrebări chiar dacă apărea la curs. Ca să nu comit o nedreptate, trebuie să spun că am avut şi profesori care au venit mereu în persoană. Deloc întîmplător, ăştia au fost şi cei mai deschişi spre dialog şi de la ei am învăţat ceva, şi aici îi pot enumera pe Cristian Pîrvulescu, Alina Mungiu sau Mihaela Miroiu. Dar ceilalţi au fost mereu mai mulţi. Şi asta se întîmpla pe vremea cînd SNSPA nu era încă fabrica de tipărit diplome care a ajuns ulterior – noi eram 40 de studenţi în generaţie, apoi instituţia s-a tot mărit de a ajuns să aibă mii de studenţi la învăţămînt la distanţă. Şi aşa, diploma mea de la SNSPA, care pe vremuri părea ceva, a fost supusă inflaţiei cam ca moneda din Zimbawe.
● Ca s-o dăm în ideologie, calitatea proastă a universităţilor noastre a ajuns un argument preferat antipiaţă: păi, nu avem universităţi private, vedeţi ce prost merge? De fapt, e invers. Învăţămîntul universitar a fost mereu hiper-reglementat şi croit în favoarea profesorilor universitari de la stat. La început, universităţile private erau obligate să angajeze tot profesori de la stat. Cu alte cuvinte, am creat o piaţă liberă, dar piaţa trebuia să aibă fix aceleaşi cursuri ca la stat, să angajeze fix aceiaşi oameni care lucrau şi la stat. Apoi, statul a impus şi preţul, cînd a dat voie universităţilor de stat să încadreze studenţi cu taxă. Halal piaţă liberă. Din acest motiv avea Adrian Năstase cinci posturi de profesori pe vremea cînd era şi şef al guvernului: universităţile private îl treceau în catastif ca profesor ca să îndeplinească baremul.
● Unii dintre cei care spun că Ponta nu a plagiat par a fi sinceri. Adică, foarte mulţi sînt clar interesaţi. Dar sînt şi mulţi sinceri. Şi nu par tîmpiţi. Pur şi simplu, s-au obişnuit cu sistemul: doctoratul e, aşa, o chestie, pentru diplomă, face bine la salariu (Ponta are şi el dreptate că nu predă nicăieri şi nu are supliment de doctorat, pare a fi singurul fraier). Dacă e pentru diplomă, atunci îl scriem aşa de-a valma, punem de la unul, de la altul, tragem o concluzie banală şi gata. Doctoratul, cu alte cuvinte, e o formă de a arăta că ai citit ce au scris alţii în domeniu. Care şi aceşti alţii au luat de la alţii. După ce treci printr-un training antiplagiat, toate astea ţi se par absurde, dar probabil că într-un mediu universitar în care lumea nu găseşte în neregulă ca şeful guvernului să fie conducător de doctorat, asta intră la pachet.
● La secretariatul London School of Economics, în prima săptămînă de înmatriculare, mi s-a cerut să aduc hîrtie că am fost la trainingul antiplagiat. Mi s-a părut absurd: hai, dom’le, nu mă credeţi pe cuvînt că nu voi plagia? Nţz, trebuie training. Acolo, o tipă care în mod evident îşi savura rolul, îţi explica două ore ce ai voie şi ce nu ai voie să faci. Nici un cuvînt nu are voie să fie scris din altă parte dacă nu e cu citat. Dacă e citat, trebuie pagina în paranteză sau în subsol. Astea erau baza, ca bastonaşele înainte de abecedar. Apoi urmau subtilităţile. Dacă e citat în citat, atunci cel mai bine să mergeţi la sursa primară. Dacă nu, atunci menţionaţi clar că Gigel îl citează pe Costel şi voi îl citaţi pe Gigel care îl citează pe Costel, să nu care cumva să daţi impresia că voi îl citaţi direct pe Costel. Că vă ia mama dracu’! Nu astea erau cuvintele, dar asta era atitudinea. Dacă scrieţi într-un eseu ceva şi apoi scrieţi aceeaşi chestie în alt eseu, menţionaţi că aţi mai scris şi săptămîna trecută chestia aia şi autocitaţi-vă, altfel e autoplagiat şi iar vă ia mama dracu’. Am ieşit de acolo cu conştiinţa faptului că nu mai merge nici măcar să iau notiţe de-a valma din ce citesc, că poate încurc ce zic eu cu ce zic alţii şi m-am ars. După care trebuia să completezi o declaraţie, ceva de genul: subsemnatul iau la cunoştinţă că voi arde de-a pururi în flăcările iadului academic dacă voi plagia. Pe care o mai depuneai încă de vreo două ori de-a lungul anului, aşa, să nu cumva să uiţi. Ei bine, atunci mi s-a părut o prostie tot deranjul. Acum înţeleg că aşa se dezvoltă un comportament al regulii, e ca la căţeii pe care îi bagi cu nasul în propriul rahat ca să-i înveţi să nu facă prin casă: îi creezi omului oroare de ceva şi după aceea nu mai e nevoie să-l baţi la cap de fiecare dată, a înţeles. Nu e de mirare că toţi care au trecut prin universităţi de afară pufnesc în rîs la scandalul acesta cu doctoratul lui Ponta: după ce ai văzut doar şi o pagină din cele puse în paralel, nu e nimic de argumentat, doar de rîs.