Cinci ani de la precedentele inundații fără precedent

7 iulie 2010   EDITORIALE ȘI OPINII

Acum cinci ani am făcut pentru Dilema veche o analiză a modului în care s-a comportat statul român la inundaţiile de atunci. Articolul se numeşte „O învălmăşeală binevoitoare – statul român la inundaţii“ şi poate fi citit la secţiunea „Dileme de altădată“ de pe site-ul revistei.

Vorbeam atunci despre ficţiunea legală care este Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, o structură formală foarte complicată care reuneşte pe hîrtie ministere, prefecturi, autorităţi locale şi vechea Protecţie Civilă. Evident, structura de comitete şi comiţii este ilogică, aşa că, atunci cînd s-au produs acele evenimente, Protecţia Civilă a intrat în priză rapid, iar miniştrii, prefecţii şi celelalte autorităţi locale s-au repezit care cum puteau să ajute, fără nici o legătură cu organizarea şi atribuţiile de pe hîrtie. Ceea ce pare că se întîmplă şi acum. Doar că ne aducem aminte de problemă cînd ne loveşte cîte ceva. Atunci, în 2005, şeful întregii structuri administrative, Vasile Blaga, declara că „Mă mir că mai acţionează în condiţiile astea“. Întîmplător, acelaşi om este acum ministru şi cred că întrebarea legitimă pe care ar trebui să i-o adresăm este ce a schimbat în aceşti ani (cît a fost prin Guvern) şi ce a pus în practică din lecţiile învăţate atunci. Nu am informaţia necesară să trag vreo concluzie, dar cred că viitoarele anchete jurnalistice de la această întrebare ar trebui să plece.

Dacă aşteptaţi ca acesta să fie încă un articol isteric în care politicienii sînt criminali, funcţionarii idioţi şi sinistraţii victime nevinovate, nu va fi cazul. Sînt destule prin presă aşa. De fapt, presa reacţionează acum exact, dar exact, ca atunci. În primele zile este pur isterică. Apoi, este isteric-sufletistă şi face campanii, binevenite, de strîns şi trimis ajutoare. Pe urmă, o parte a presei va descoperi cazurile în care şi oamenii sînt de vină, ba că şi-au făcut casele aiurea în zone inundabile, ba că stau cu mîna în sîn în timp ce soldaţii le fac curat în case. Apoi, presa va uita complet de inundaţii şi se va lua cu altceva. Aş paria că Parlamentul va face o comisie de anchetă. Comisia va întocmi un raport stufos, din care presa va înţelege că cineva a furat banii de diguri. Şi cam atît. Peste cîţiva ani vom avea iar inundaţii şi o vom lua de la capăt.Ce ar trebui să discutăm? Ce face statul între inundaţii. Preşedintele Băsescu a făcut imediat valuri la prima vizită la sinistraţi, întrebîndu-i dojenitor de ce şi-au construit casele acolo. Întrebarea este corectă, deşi neplăcută în situaţia actuală. Se vede lesne că apele au o tendinţă enervantă de a lovi case construite unde altădată era interzis să construieşti. În aceste condiţii, statul, adică primăriile, nu au o politică de a opri construcţia de case în zone vulnerabile. Oamenii construiesc pe unde au pămînturi. După ce lovesc apele, politicienii promit să reconstruiască casele. Astfel, costul este mult mai mare decît dacă statul ar expropria preventiv şi ar muta casele în locuri mai sigure. Doar că asta e greu de pus în practică. Vă imaginaţi scena în care un prefect se apucă să trimită într-un an fără inundaţii ordine de expropriere unor săteni, doar pentru că nişte experţi spun că apa va lovi acolo cînd cotele rîurilor vor depăşi digurile? Ce mai scandal ar fi!

Apoi, tendinţa presei. În 2005, cele două televiziuni de ştiri au reacţionat la modul: împărţit ecranul în două, de o parte săteni sinistraţi şi amărîţi, de cealaltă parte politicieni care îşi văd de agenda normală. Atunci se punea problema alegerilor anticipate, se discuta ca Alianţa D.A. să se reîntoarcă la popor pentru a-şi lărgi majoritatea. Premierul Tăriceanu a întors-o într-un final, spunînd că trebuie să se ocupe de inundaţii şi nu mai are timp de pregătit alegeri. Constatam atunci că inundaţiile erau mai mult sau mai puţin catastrofale, în funcţie de interesul politic. Ion Iliescu a somat Guvernul să declare stare de urgenţă şi să se ocupe numai de inundaţii. În 2010, schema se repetă. S-a nimerit ca inundaţiile să lovească tocmai cînd Parlamentul se certa pe numirea noilor Consilii de Administraţie de la Radio şi Televiziune. Chestiune ea însăşi urgentă, pentru că vechile Consilii expiraseră şi cele două instituţii funcţionau de cîteva luni într-un fel de gol legislativ. Campania ipocrită a presei a fost acum: oamenii sînt inundaţi, iar politicienii se preocupă de Consilii de Administraţie.

O analiză raţională nu explică tendinţa asta panicardă: opriţi totul, sînt inundaţii. Statul are structuri administrative care să se ocupe, şi se ocupă, de asta. Şi în 2005 şi în 2010, structura de avertizare şi evacuare a funcţionat. Politicienii mai mult încurcă, aşa cum demonstram în 2005, cînd preluam observaţii din teren cum că ajutoarele şi intervenţiile se duc după politicieni. Şi nu avem destui oficiali cu caracter puternic, care să le spună respectivilor să nu-şi bage nasul şi să dea ordine, aşa cum făcuse în 2005 acel general de la jandarmi din Bacău, care spusese unor parlamentari veniţi cu elicopterul să nu-l încurce şi să nu se ducă de capul lor prin ape, că nu trimite echipe să-i scoată de acolo. Problema cu politicienii la inundaţii este că ei captează atenţia şi tind să dea ordine de genul „trimiteţi X pături sau corturi aici“ (aşa cum se lăuda Vadim Tudor în 2005). Doar că, în afară de cei din Ministerul de Interne, care centralizează informaţia, politicienii nu ştiu tabloul de ansamblu, nu ştiu unde e mai mare nevoie şi de ce fel de ajutoare.

În concluzie, cînd ne vom calma, după vom fi trimis ajutoare acolo, ar trebui să întrebăm statul ce face pentru dotarea inspectoratelor de urgenţă pentru intervenţii şi pentru mutarea caselor construite în zone inundabile. Şi ce s-a ales de acel sistem de asigurări obligatoriu despre care se vorbea în 2005. Plimbarea cu politicienii la inundaţii le dă reporterilor aşa o senzaţie de mare aventură (aţi văzut că au tendinţa să-i trimită pe cei care de obicei fac cutremure prin Haiti sau război prin Afganistan, care capătă acel timbru vocal de cataclism?), dar e inutilă spre contraproductivă în realitate.

Mai multe