Cele mai interesante alegeri din 2014…
Vor fi cele europarlamentare. Ştiu că pot să par subiectiv, dat fiind că lucrez în domeniu, dar aveţi puţintică răbdare. Alegerile acestea europarlamentare vor fi altfel decît pînă acum. Adevărul e că nu ştim exact cum vor fi, dar că vor fi altfel ştim. Dacă aveţi răbdare cu ele, au dramă, au emoţii, au suspans, au conflicte şi sînt pasibile să ducă la ceva conflicte de ordin instituţional-constituţional.
Suspansul vine din trei cuvinte ascunse într-un tratat, pe care presa mare abia acum începe să le sesizeze: „luînd în considerare“. Atît. Tratatul de la Lisabona spune că preşedintele Comisiei Europene va fi desemnat „luînd în considerare“ rezultatul alegerilor europarlamentare. Pînă acum nu era aşa. Pînă acum, Consiliul desemna preşedintele Comisiei, adică adunarea de şefi de state sau de guverne din UE. Se adunau alde Merkel, Cameron, Băsescu et co şi îl desemnau pe şeful Comisiei. La Amsterdam (1999), a fost introdus şi Parlamentul European în joc – Consiliul îl propune pe şeful Comisiei, dar Parlamentul îl validează. Fără validarea Parlamentului, Comisia nu există.
Enervant de multe detalii instituţionale? Bine, să zicem mai simplu. Comparaţi UE cu un sistem parlamentar clasic. Ce se întîmplă acolo? Au loc alegeri, partidul care asigură (singur sau în alianţă) majoritate parlamentară îl dă pe şeful guvernului. Cum e în UE? Nu e aşa. Alegerile europarlamentare dau un parlament, dar nu majoritatea de acolo îl numeşte pe şeful Comisiei. Asta o fac şefii de guverne naţionale (Consiliul). Parlamentul doar îl acceptă sau nu.
Dar aici intervin cele trei cuvinte nărăvaşe care apar în ultimul tratat (Lisabona): Consiliul va face propunerea „luînd în considerare“ rezultatul alegerilor europene. Adică? Păi, nu e clar. Ştiu, e enervant, dar asta e situaţia. Cele trei cuvinte au fost o capcană pe care Parlamentul European (PE) a pregătit-o în textul tratatului. PE vrea să funcţioneze ca într-un sistem parlamentar clasic: guvernul (Comisia) rezultă din alegeri. Aici s-au înţeles grupurile politice din PE să joace contra guvernelor. Au adoptat chiar şi o rezoluţie a Parlamentului (în mai 2009 – oamenii ăşta gîndesc pe termen lung) care se va aplica la aceste alegeri. Rezoluţia spune, pe scurt, că, după alegeri, grupurile europarlamentare vor propune un candidat, conform rezultatului alegerilor şi că cei din Consiliu vor fi obligaţi să îl accepte. Ţineţi minte asta: vor fi obligaţi. Asta e părerea Parlamentului European.
Pentru ca grupurile politice din PE să propună candidaţi, aceştia trebuie validaţi la alegeri. Cam cum se întîmplă la nivel naţional, cînd politicienii zic: votaţi cu UCD, şi e Merkel cancelară, votaţi cu Conservatorii, şi e Cameron premier, votaţi cu USL, şi e Ponta şeful Guvernului. În mai 2014, vom vota nişte prezumtivi şefi ai Comisiei Europene. Fiecare familie politică ne va propune un nume.
Verzii europeni au adoptat cea mai curajoasă procedură: orice cetăţean al UE care doreşte, se poate înregistra şi vota. Puteţi face asta şi dumneavoastră pe site-ul: www.greenprimary.eu. Sînt patru candidaţi, între care şi José Bové, fostul lider al agricultorilor francezi, militant anti-McDonalds, anti-Israel, anti-capitalism, anti-OMG reşapat acum la ecologism. Sînt foarte curios cum va ieşi acest experiment. În primul rînd, dacă va mobiliza oameni să voteze. În al doilea rînd, experienţa celor două partide mari americane a arătat că alegerile primare îi forţează pe candidaţi să joace pentru electoratul dur al partidelor, ceea ce le creează probleme în a atrage electoratul centrist în alegerile generale. Pe de altă parte, Europa are puţină experienţă cu aceste proceduri deschise de desemnare şi nici nu funcţionează pe o logică bipartită ca în America, deci nu e clar efectul.
Partidul Social Democrat german a organizat un referendum intern recent, cerînd tuturor membrilor simpli de partid să aprobe acordul de guvernare cu Angela Merkel. Am văzut analişti care, avînd modelul american în minte, au pariat că poporul social-democrat va prefera puritatea ideologică şi ocazia de a-i da cu tifla lui Merkel, mai degrabă decît avantajele pragmatice negociate de liderii lor (de gen introducerea unui salariu minim naţional, măsură cerută de SPD şi acceptată de Merkel). Aripa de tineret a partidului a făcut campanie pentru respingerea acordului. Cei peste 250.000 de membri-votanţi l-au aprobat cu 76% – un aiuritor exemplu de pragmatism la nivel de masă. De văzut dacă alegerile verzilor vor fi un exerciţiu de moderaţie sau nu. Din păcate, contracandidatele lui Bove (toate trei femei) nu au nici pe departe notorietatea acestuia.
La socialişti, treaba e mai clară, dar mai plictisitoare. Au adopat o procedură prin care partidele membre trebuiau să propună candidaţi. Pentru a intra oficial în cursă, un candidat trebuia susţinut de partide din şase ţări diferite. Risca să fie palpitant, dar nu a fost să fie: în noiembrie, socialiştii au anunţat că Martin Schulz (social-democrat german, actualul preşedinte al PE) a obţinut deja susţinerea a 19 partide socialiste. Deci Congresul din februarie va fi o formalitate: Schulz este propunerea socialiştilor pentru şefia Comisiei.
Alianţa Stîngii Europene (o combinaţie de populişti de stînga şi comunişti) l-a desemnat deja pe Alexis Tsipras, liderul Coaliţiei Stîngii Radicale din Grecia. A fost o mişcare inteligentă de marketing, oricum sînt prea mici pentru a strînge o majoritate în PE pentru candidatul lor. Dar măcar Tsipras va juca pe cartea comunistoidă, radical anti-austeritate.
Se mai pune chestiunea: cît va conta naţionalitatea candidatului? Vor vota germanii un grec? Dar grecii un neamţ? S-a pus întrebarea într-un sondaj Gallup: 13% dintre danezi, 10% dintre francezi şi 12% dintre nemţi ar avea o problemă să voteze un candidat… român. Ca să vă mai treacă supărarea, vă spun că 15% dintre olandezi nu ar vota în ruptul capului un bulgar. Nu mi se par mari procentele (aş paria chiar că sînt mai mari în realitate, s-ar putea ca oamenii să nu recunoască deschis că au asemenea prejudecăţi). Cert e că vor conta clişeele naţionale. Doar că pot conta în ambele direcţii. S-ar putea ca Schulz să aibă o problemă în Grecia pentru că e neamţ, dar asta l-ar avantaja în România. PSD va fi fericit să le zică românilor: votaţi neamţul. Doar sîntem ţara în care Johannis a ieşit primar candidînd ca neamţ într-un oraş cu 2% din populaţie nemţi. Nemţii se vînd bine în România. Doar că aici mai e o problemă: oamenii vor auzi că e vorba despre un neamţ, dar de fapt, pe hîrtie vor pune ştampila pe PSD şi pe candidaţii lor. Vor alege deci Schulz indirect, votînd de fapt… Mircea Geoană (se zvoneşte că va fi cap de listă al PSD).
La liberali s-a petrecut o schimbare surprinzătoare pe ultima sută de membri. De vreo trei ani, omul lor pentru cursa asta era dat Guy Verhofstadt – fost premier belgian. Belgienii nu supără pe nimeni, deci ar fi mers. În plus, Verhofstadt e un om cu viziune. Este un federalist european convins, a scris şi o carte intitulată Statele Unite ale Europei. Este de fapt un fel de manifest electoral: ne promite că, dacă va fi el şef, UE se va îndrepta ferm spre o federaţie adevărată. Dar federalismul nu mai e la modă în UE. Şefii de guverne naţionale nu prea agreează ideea că ei ar deveni un fel de şefi de regiuni subordonate unei federaţii europene. Federaliştii europeni au fost mereu un grup hotărît în instituţiile europene, dar nu au avut puterea reală (ignoraţi prostănacii de stînga sau de dreapta care vă zic că există un plan secret de federalizare şi subminare a statului naţional – nu e nimic secret, e la vedere, dar nu deţine majoritatea). Deci Verhofstadt a fost „lucrat“, şi a fost scos brusc la înaintare liberalul Olli Rehn. Acesta are deja susţinerea a 14 partide liberale. Mai şters, fără planuri grandioase ca Verhofstadt, Rehn e liberalul acceptabil. Verhofstadt nu e scos complet din cursă, mai are susţinerea partidelor liberale din Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria şi… România. De ce a rămas PNL în tabăra lui n-aş putea să vă spun. E clar că jocurile au fost făcute pentru Rehn, deci ori PNL este un partid asumat federalist (poftim?...), ori PNL habar nu a avut de complotul intern anti-Verhofstadt, ceea ce arată că nu au simţit nevoia să-i coopteze pe liberalii români în schemă. Congresul liberalilor va avea loc în martie şi atunci vom şti cert pe cine vom vota ca şef al Comisiei, dacă punem ştampila pe Norica Nicolai.
Marea enigmă este la Partidul Popular. Cel mai mare partid european. Popularii tac. Zvonuri diverse învîrt nume: Viviane Reding, Donald Tusk din Polonia, apriga doamnă preşedintă a Lituaniei (Dalia Grybauskaité – ah, ce-aş vrea să văd un miting electoral la Rădăuţi cu oameni care să strige „Votaţi Gry-Grybauskai-kaite“), Michel Barnier (Franţa), Jyrki Katainen (premierul Finlandei). Preferatul meu ar fi Valdis Dombrovskis – fostul premier al Letoniei – omul care a luat măsuri dure de reducere a deficitului bugetar şi… a cîştigat alegerile. A dus ţara sa în zona euro (a demisionat la 27 noiembrie 2013 asumîndu-şi răspunderea pentru prăbuşirea acoperişului unui mall, ceea ce l-a făcut şi mai popular). Problema la populari e şi că sînt nehotărîţi să meargă pînă la capăt cu această procedură. Socialiştii au desemnat un insider din Parlament. Liberalii aleg între un federalist şi un insider al Comisiei. Zvonurile de la populari (cu excepţia Reding) merg spre politicieni de anvergură la nivel naţional. Popularii sînt puternici, şi la Bruxelles, şi în capitale. Liderii din capitale nu vor ca Parlamentul să le forţeze mîna. Pe de altă parte, dacă celelalte grupuri merg cu nişte oameni în campanie, îşi permit popularii să nu facă asta? Mai ales că grupul lor din PE a fost important în complotul celor trei cuvinte – asistăm la un meci surd la populari între oamenii lor de la Bruxelles şi şefii din capitale.
Angela Merkel a spus deja că pentru ea nu contează cele trei cuvinte: vom vedea cum ţinem cont de alegerile europene, dacă e cazul, dacă vrem. E aproape sigur că înţelegerea dintre Merkel şi social-democraţii germani pentru a forma guvernul de la Berlin a inclus şi susţinerea lui Schulz din partea Germaniei ca stat. Pentru Merkel pare mai important ca şeful Comisiei să fie neamţ, decît să fie de o anumită culoare politică. Pentru cine vor vota nemţii cînd vor vota pentru CDU? Se strică toată distracţia.
Şi aici închid cercul suspansului: partidele vor merge cu candidaţi. Cetăţenii europeni vor avea aşteptări. Se vorbeşte deja despre cinci dezbateri televizate între candidaţi, pe model american. Îşi vor permite şefii de guverne să ignore campania electorală şi votul cetăţenilor? Se transmit semnale dinspre Parlament (socialiştii şi liberalii sînt decişi): nu ne ignoraţi, altfel vom bloca cu totul desemnarea Comisiei, vom refuza să confirmăm alt candidat propus de voi, dacă nu e cel negociat conform cu rezultatul votului. Vom avea o criză instituţional-constituţională? Parlamentul poate bloca la o adică şi procedurile bugetare. A mai făcut-o în trecut. Noi vom vota, apoi Parlamentul şi Consiliul se vor zgîi ochi în ochi: cine clipeşte primul. Nu-i aşa că e interesant?