Ce să practici ca să fii bun

Rar se întîmplă ca o carte scrisă de un jurnalist să intre atît de rapid în canonul intelectual obişnuit. Vorbesc despre canonul anglo-saxon, iar cartea se numeşte Outliers: The Story of Success (2008) şi e scrisă de Malcolm Gladwell. Publicată acum doar trei ani, o vezi citată aşa, ca din întîmplare, în fel de fel de articole, de parcă se subînţelege că cine e de bonton şi citeşte englezeşte ştie deja despre ce este vorba. Sau se citează părţi din ea, la modul: „cum zice Gladwell, e nevoie de 10.000 de ore ca să...“.  Acum, Outliers are şi ediţie românească – a fost tradusă la Editura Publica sub numele Excepţionalii – povestea succesului. 

Gladwell e genul de jurnalist care e în stare să facă o poveste din orice. Şi chiar a făcut poveşti din subiecte neaşteptate. A strîns colecţia de cover stories scrise de el pentru The New Yorker într-o altă carte care se numeşte What the Dog Saw. De exemplu, acolo puteţi citi cu fascinaţie (nu sînt ironic) o explicaţie cultural-istorică care răspunde unei întrebări foarte simple: de ce avem un singur fel de ketchup şi sute de feluri de muştar? Ăsta a fost doar aşa un detour ca să vă fac cunoştinţă cu Gladwell.  

Să revenim la Outliers (nu sînt convins că Excepţionalii e cea mai bună traducere, e corect strict vorbind, dar parcă duce cu gîndul mai degrabă la cărţile de genul „Cum să devii geniu în 5 paşi simpli“). Cartea a răspuns simplu unei întrebări chinuitoare în dezbaterea intelectuală modernă: ce îţi trebuie ca să reuşeşti în viaţă? Sau, altfel vorbind, cum putem organiza societatea astfel încît să dăm şanse tuturor? Aici, răspunsurile tradiţionale sînt destul de încărcate de ideologie. Pentru liberalul clasic, de dreapta, meritul individual este singurul răspuns. Pentru stîngişti, meritul individual e secundar – clasa, familia te marchează iremediabil. Care este răspunsul lui Gladwell? Este mai apropiat de stînga, dar cu nuanţe: succesul este o combinaţie de oportunitate şi merit. Iar el se concentrează pe oportunitate. Oricum, nu se pierde în ideologie, cartea este o lungă serie de reportaje uimitoare şi bine scrise. 

Geniul fără oportunitate se pierde, spune Gladwell. Iar oportunitatea înseamnă mai mult decît educaţie formală. Doar două dintre exemplele sale. Cine a făcut bani din revoluţia IT? Dacă stai să-i analizezi, este vorba despre oameni născuţi într-un interval foarte scurt de timp, la mijlocul anilor ’50. Uitîndu-se la situaţia particulară a fiecăruia, Gladwell observă că în preadolescenţa lor au avut ceva în comun: acces la computere. Vorbim despre computere din acelea care umpleau un dormitor, care erau costisitoare şi care se găseau numai la cîteva universităţi în toată America. Într-un fel sau altul, aceşti oameni au avut acces la ele, măcar că săreau gardul la universitate şi lucrau noaptea. Apoi a venit revoluţia computerelor personale. De care numai ei puteau beneficia. Dacă erai născut cîţiva ani mai devreme, lucrai deja la IBM, te ocupai de computerele-mamut şi nu îţi ardea de revoluţii. Dacă erai născut cîţiva ani mai tîrziu, era deja prea tîrziu. Cine avea experienţa de programare necesară şi nimic de pierdut în viaţă ca să profite de faptul că aparatele cele mari se făcuseră mici? Puştanii care săriseră gardul la universitate: Bill Gates şi Steve Jobs. Cîţi puştani care avuseseră acces la computerele acelea mai existau în lume la acel moment? Foarte puţini. 

Şi prin asemenea exemple inventează Gladwell regula de aur, care s-a legat deja de numele lui şi despre care o să mai auziţi: regula celor 10.000 de ore. E simplă: pentru a fi bun la orice trebuie să fi practicat 10.000 de ore. Practica este singura explicaţie reală a succesului, nu talentul. Cum zice autorul nostru: „Practica nu e chestia pe care o faci odată ce eşti bun la ceva. Este chiar chestia care te face bun“ (pg. 42, ediţia în engleză). Pur şi simplu, creierul nostru învaţă nişte automatisme, şi pe astea le înveţi doar din experienţă. Aceste automatisme te fac să fii bun. Chiar şi exemplele de genii pot fi reduse la regula celor 10.000 de ore, spune Gladwell. Ştim cu toţii că Mozart era compozitor la 7 ani, dar de fapt nu a rămas nimic din ce a compus în primii 20 de ani de viaţă, erau nu-mai imitaţii. După ce şi-a făcut norma de 10.000 de ore, geniul Mozart a compus operele care rămîn valabile şi azi. Puştii care săreau gardul ca să aibă acces la computerele mari aveau cele 10.000 de ore de programare deja făcute atunci cînd s-a schimbat tehnologia. Reţeta succesului? Să ai cele 10.000 de ore de practică atunci cînd ceva se schimbă în mediu, făcînd experienţa ta valoroasă. Da, ştiu, e enervant, dacă nu v-aţi apucat deja de ceva, e prea tîrziu acum. 

Alt exemplu al lui Gladwell, chiar mai uimitor. Dă multe exemple de familii evreieşti newyorkeze care au urmat acelaşi traseu: bunicii veniţi din Europa de Est se apucă de croitorie, trăiesc OK, dar nu bine. Copiii lor urcă pe scara socială şi devin liber-profesionişti, medici, avocaţi. Trăiesc bine, dar nu excepţional. Iar a treia generaţie explodează: avocaţi financiari şi bancheri care ajung milionari. Bine, nu toţii evreii care au emigrat în anii ’20 în America au nepoţii milionarii, Gladwell a făcut exerciţiul invers: a luat familii de financiari evrei din New York şi le-a recompus arborele genealogic. Uimitor de similar: bunicii croitori, părinţii liber-profesionişti, trăind totuşi modest, nepoţii milionari. Care să fie explicaţia? O fi cabala iudeo-masonică? Prostii, să trecem.  

Explicaţia celor 10.000 de ore care pică la momentul oportun. Evreii din Europa de Est au fost singurii emigranţi din valul de la 1920 care se ocupaseră cu meşteşugul; italienii şi irlandezii erau agricultori. Era o epocă în care explozia nivelului de trai din America permitea oamenilor să cumpere mai multe haine. Cine putea produce acele haine, cine avea cele 10.000 de ore la maşina de cusut? Evreii est-europeni. Concurenţa era prea mare ca să facă avere, totuşi au trăit OK, şi-au propulsat copiii în sus pe scara socială, i-au trimis la şcoli. Dar aceşti copii au rămas la nivelul imediat următor, au fost avocaţi şi medici trăind modest, nimic nu s-a întîmplat cu ei. Generaţia a treia erau tot avocaţi. Au încercat să intre pe Wall Street, dar nu prea aveau loc. Firmele de avocatură de pe Wall Street în anii ’50-’60 erau un fel de club condus de protestanţi albi, care nu lăsau evrei, irlandezi sau negri să intre printre ei. Ce puteau să facă evreii? Au preluat operaţiuni marginale: fuziuni, preluări ostile la bursă. Fuziunile şi preluările ostile erau în anii ’50-’60 practici neonorabile, avocaţii de clasă, albi, protestanţi nu se ocupau de aşa ceva, era sub demnitatea lor, deci le-au lăsat pentru firmele evreilor. Apoi, bum! Schimbarea tehnologică din anii ’70, bursa a devenit alta, felul de a face afaceri s-a schimbat. Fuziunile şi preluările ostile au devenit regula zilei. Şi cine avea cele 10.000 de ore de practică în domeniu? Exact – firmele evreilor din generaţia a treia. Ierarhia firmelor de avocatură de pe Wall Street s-a dat peste cap, firmele protestanţilor albi s-au dus la fund. 

Uimitor, nu? Citiţi restul de exemple cu ochii dumneavoastră. Eu mai am de practicat încă vreo 2000 de ore la scris editoriale, ca să devin foarte bun la chestia asta.